Viață de nomad modern (3): Patru români în Siberia

Tudor Poșa, Ştefan Amarandei și Iulian Ciobănaşu au plecat cu un ARO în Siberia și Asia Centrală, în urmă cu doi ani, în căutarea românilor deportați sau ajunși de bunăvoie în zone atât de îndepărtate. Cei trei ieșeni au petrecut peste cinci luni în mașină, inclusiv nopțile, cu excepția cazurilor în care au fost invitați să doarmă în case ale unor români sau basarabeni de pe traseu sau atunci când s-au oprit să repare mașina. Experiențele lor și ale unora dintre cei întâlniți au fost înregistrate și vor putea fi vizionate, sub forma unui film documentar, care va fi publicat pe internet, în mai multe episoade, în această vară. Tudor și Iulian sunt arhitecți, Ștefan este geograf, și el a fost cu ideea călătoriei. Atât el, cât și Tudor au avut bunici deportați în Siberia, dar n-au mai reușit să dea de urma nimănui odată ajunși în Est. „În schimb, sunt foarte mulți români din Republica Moldova, care au plecat din anii ’80 sau chiar dinainte la muncă și care s-au stabilit acolo. Sunt peste tot, prin cele mai izolate sate găsești comunități de moldoveni. Cu câțiva am reușit să vorbim, am stat la ei acasă, ne-au povestit ce au făcut. Sincer, nu ne-am aşteptat să vorbim aşa mult română pe tot traseul. Opreau la semafor, vedeau numărul de România şi ne întrebau: «Ce faceţi băieţi?»”

Le-a luat un an pregătirea plecării. Adică, mai ales pregătirea mașinii, un ARO din 1993, pe care l-au modificat ca să poată dormi și locui în el câteva luni bune. „Am făcut saltele, scaune rabatabile, tot. L-am făcut gen minirulotă. În călătorie am făcut aproape totul singuri, ne-am încadrat într-un buget minim, de 3.500–4.000 de euro de persoană.” Au luat la ei multe piese de schimb și scule pentru că se așteptau la probleme tehnice, mai ales că drumurile pe care au mers sunt dificile. Ba chiar au dus în Krasnoyarsk piese de schimb unor posesori de ARO pe care îi cunoscuseră pe internet. Ideea călătoriei a pornit, de fapt, de la mașina românească. „Toată lumea merge cu mașini scumpe în astfel de călătorii. Noi am luat mașina de la fier vechi, practic. Cam acesta era stadiul când ne-am apucat s-o refacem.” ARO era o pasiune mai veche care îi lega. Fiecare fusese de-a lungul anilor posesor al unei astfel de mașini cu care participase la concursuri off-road.

Ochii care privesc lumea

Au plecat la începutul verii ca să aibă vreme bună prin Siberia, dar tot i-a prins înghețul pe 1 septembrie. „Am mers în mijlocul verii în Siberia. Am prins aproape 30 de grade. Dar la 1 septembrie era deja îngheț și zăpadă. Cel mai frig am prins însă în munții din Mongolia: – 8 grade. Am ales drumul astfel încât să ne întoarcem prin Asia Centrală și să scăpăm de iarna siberiană. Am avut traseul planificat și un calendar de care ne-am ținut în mare parte”. Au parcurs în total aproape 40.000 de km din iunie până la 1 decembrie. Câteodată, dacă mergeau 100 de km pe zi erau mulțumiți. Alteori, când drumurile erau bune, recuperau parcurgând 600 de km pe zi. „Mergi zile întregi prin sălbăticie şi apoi dai peste un oraş gen Novosibirsk, care este cât Bucureştiul. Vara e bine, aveau chiar plajă de-a lungul unui fluviu mai mare ca Dunărea. Veneau chinezii acolo ca turişti.” Când mașina se strica, erau nevoiți să se oprească. Au stat și o săptămână într-un loc din această cauză. „Am avut un mic incident: am intrat cu maşina într-un şanţ. Am răsturnat-o. Ne-au scos, pe la miezul nopții, nişte vânători ruşi, care aveau un camion cu macara. Altădată ne-am împotmolit în mlaştină. Au fost câteva situaţii-limită, dar eram cumva pregătiţi pentru diverse probleme şi de mecanică, şi de traseu.”

Cei trei și-au împărțit sarcinile de-a lungul călătoriei. Tudor se ocupa de partea mecanică, Ștefan era șoferul, iar Iulian avea grijă de fotografiat şi filmat. La întoarcere au mers pe graniţa dintre Tajikistan şi Afganistan, fără să întâmpine probleme mari. În schimb, în Kirghistan au avut un conflict cu poliția. „Ştefan a avut permisul luat, am stat două zile să-l recuperăm. Ne-am descurcat, până la urmă, cu ajutorul unei domnişoare care ştia engleza şi ne-a permis să ne înțelegem.” În general însă, Tudor spune că n-au avut dificultăți și că nici măcar nu simțeau nevoia să încuie mașina. Rușii erau prietenoși și se mirau că, fiind români, nu știu rusește. „Trebuie să ai încredere în forţele proprii și să ştii câte ceva din toate. Dacă mergi cu o maşină, trebuie să ştii despre funcționarea ei și să poți, la nevoie, să pui mâna pe o cheie. Apoi ar fi bine să înveţi ceva din limba zonelor unde mergi. Noi am zis că învăţăm rusa, dar n-am prea reușit înainte. Ne-am descurcat mai mult prin semne.” După o astfel de experiență altfel privești lumea, crede Tudor. Unele probleme nu ţi se mai par dificile, știi că orice se poate rezolva într-un fel sau altul. „Asta este ideea cu care pleci când pleci undeva: să ştii să găseşti soluţia potrivită.”

În momentul când s-au decis să plece în Siberia, Tudor avea propria lui firmă de arhitectură, dar aceasta traversa o perioadă cu activitate redusă, post-criză. Nici prietenii lui nu aveau joburi stabile. Acum Tudor a venit la București și este angajat, dar nu în domeniul arhitecturii, ci al mecanicii: lucrează într-un garaj unde sunt modificate maşinile de concurs. El spune că își dorește să facă o nouă călătorie de anvergură în America de Sud, unde, de asemenea, s-au vândut multe autovehicule ARO, dar perspectiva de a lăsa definitiv în urmă România și munca de aici pentru a-și transforma hobby-ul în activitate principală nu îl tentează. „Sunt oameni care au renunţat la tot ce aveau, s-au transformat în ghizi prin Mongolia, stau prin diverse locuri izolate, şi-au făcut un camping, un centru de închirieri maşini sau motociclete. Dar așa ceva nu e pentru oricine, trebuie să fii şi… sociabil, să te transformi într-o gazdă, iar eu n-am mare talent în acest domeniu”, mărturisește el.

Acest material a fost publicat în numărul 228 al Revistei CARIERE, din iunie 2016.