Când viaţa nu-ţi oferă nimic, dă-ţi singur o şansă

La 28 de ani, Vişinel e un tânăr ca toţi ceilalţi. În timpul zilei merge la Agrafics, unde lucrează ca formator, după-amiaza la cursurile de master în „Gupuri de Risc și Servicii Sociale de Suport” la universitate, seara scrie la lucrarea sa de cercetare. Aerul destins şi zâmbetul mare de pe chip cu care te întâmpină nu te lasă să ghiceşti că acest tânăr n-a avut nimic din ceea ce toţi primim de-a gata: un cămin, dragostea şi sprijinul necondiţionat al părinţilor.

Anul acesta, Vişinel s-a deplasat în fiecare judeţ, de fapt, nu în toate, „ci acolo unde i-au permis cei de la Protecţia Copilului” ca să îi întâlnească pe tinerii din centrele de plasament. Le-a spus povestea lui, a discutat cu ei despre drepturile şi oportunităţile care îi privesc şi le-a propus un chestionar din care să reiasă cât sunt de pregătiţi pentru ce îi aşteaptă după ce pleacă din sistemul de ocrotire.

Cercetarea lui urmăreşte dacă aceşti copii instituţionalizaţi au deprinderile necesare unei vieţi independente. E o iniţiativă pe care a demarat-o încurajat de profesorul Dan Adrian, Şeful Catedrei de Asistenţă Socială din Universitatea Bucureşti. A reuşit să strângă peste 1.000 de chestionare cu răspunsurile copiilor și tinerilor cu vârste între 13 și 26 de ani, aflați în centrele și instituțiile de protecție a copilului, pe care le va introduce într-un program SPSS (acronim pentru Statistical Package for the Social Science), după care va emite un raport, va prezenta istoricul şi motivaţia care au determinat cercetarea asupra a ceea ce el consideră a fi „eşecul post-instituţionalizare”.

„Marea problemă în cercetarea asta a fost că directorii de centre din teritoriu au fost deranjaţi de întrebările care aveau legătură cu personalul. Spuneau că este subiectivă, că eu ştiu deja răspunsurile. «Copiii se revoltă, ştiţi foarte bine că sunt supăraţi pe personal, şi dumneavoastră o să obţineţi exact ce v-aţi propus.» Însă profesorul Dan Adrian mi-a dat OK-ul şi a adăugat vreo opt întrebări. Ăsta e scopul cercetării. Să intre în problemă, să o analizeze. O să emit un raport şi o să fac nişte recomandări. Scopul meu este să determin Parlamentul să aprobe o lege a protecţiei copilului sau să gândească un mecanism astfel încât, atunci când pleacă din sistem, tânărul să nu trăiască al doilea handicap: acela de a fi din nou abandonat.”

Vişinel a văzut centre de plasament despre care spune că arată groaznic, în care 50 de copii trăiesc în condiţii improprii. Cele mai proaste sunt în sudul Munteniei, în Tulcea, Slobozia sau Urziceni. Pe lângă relaţii dificile între personal şi copii, a întâlnit multă violenţă. „Un copil din Urziceni fusese bătut chiar înainte să ajungem noi, fiindcă ţinuse să îşi cumpere un pachet de ţigări, lucru care i-a fost interzis. Copilul a protestat, a început să îl înjure pe supraveghetor care a luat un picior de masă şi a început să îl lovească.”

El crede că e nevoie de testări psihologice pentru personalul din sistem, cel puţin o dată pe an. Una dintre marile probleme este însă lipsa terapeuţilor. „Nu doar copilul trebuie să meargă la psiholog, ci şi personalul. Dar Protecţia Copilului nu are terapeuţi. Ori, printre cele 1.000 şi ceva de cazuri, am întâlnit copii cu tot felul de situaţii: de la viol petrecut în familie, relaţii sexuale întreţinute de personal cu copiii, abuz fizic, psihic şi emoţional.

De exemplu, în urma cercetării din Tulcea, copiii mi-au scris şi mi-au spus că există un spaţiu de tortură. Am avut un moment de blocaj: cum să existe spaţiu de tortură în 2015?! Vorbeau despre izolator, care are rolul de a proteja sănătatea copiilor, prin separarea celor care suferă de diferite boli, de la râie la oreion. Am aflat că două dintre fetele care ieşiseră din centru şi au întârziat să se întoarcă au fost închise în izolator. Am cerut să vedem şi noi acel spaţiu. Doamna director m-a sunat şi mi-a spus că e o problemă internă şi că scopul meu e să fac cercetarea, nu o analiză a felului în care trăiesc copiii.” Vişinel a sesizat Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului (DGASPC), a prezentat situaţia şi a arătat ce nu i se pare în regulă. I-au promis că se va rezolva. „Am vrut să sunăm la Poliţie, ne-au spus că au sunat ei. Ne-au asigurat că au rezolvat problema.”

Nereguli a găsit mai peste tot, şi la Suceava, şi la Bistriţa. „În Bistriţa ni s-a interzis să intrăm în Centru. Deşi aveam acordul DGASPC, o doamnă director a spus «Nu!». La Brăila, am avut OK-ul, aveam semnat acordul şi doamna director mi-a zis că nu putem face cercetarea decât în prezenţa ei. Dar prezenţa ei n-a făcut decât să influenţeze copiii.” Vişinel spune că un tânăr instituţionalizat trăieşte prima traumă când pleacă din braţele părinţilor şi a doua, la 18 sau 20 de ani, când nu ştie încotro va merge. „Şi atunci, ce facem noi, ca stat?! În contextul în care între 3% şi 7% reuşesc şi 93% nu ştiu unde merg. Ştim că 10% se sinucid şi 60% sunt pe drumuri sau şi-au găsit ceva, dar nu fac faţă.

E o chestiune ambiguă şi nu există o cercetare în acest sens.” El susţine că nu s-a realizat un sistem de monitorizare a tinerilor post-instituţionalizaţi și că soarta lor nu interesează pe nimeni. „Trăim într-un sistem în care documentele sunt mai importante, mai fiabile; copilul n-are nicio valoare.”
Conform legii, tinerii instituţionalizaţi beneficiază de protecţie până la 26 de ani, dacă îşi continuă studiile, şi până la 18 de ani, dacă renunţă la studii. De cele mai multe ori, nu le-o spune nimeni.

„Chiar şi dacă împlinesc 18 ani, au dreptul să mai stea în instituţie încă doi ani, conform Art. 55, alineat 3, legea 272. Peste 90% dintre copii n-au ştiu acest lucru. La Botoşani, îmi povesteau că la 18 ani, dimineaţa la 7, erau daţi afară. Veneau angajaţii DGASPC să ia fata şi îi spuneau: în momentul ăsta eşti liberă. Nu poţi să tratezi lucrurile atât de rigid, ca şi cum ar fi vorba despre un obiect pe care, dacă s-a murdărit, îl arunci la gunoi. Efectiv, asta este relaţia dintre copii şi oamenii care coordonează sistemul.”

În vizitele sale, a trăit deopotrivă experienţe frumoase şi triste. De exemplu, a văzut un centru în Tulcea, undeva la ţară, unde copiii erau frumoşi, cu educaţie pe măsură, iar personalul era implicat. „În schimb, în centrul de plasament din mijlocul oraşului Tulcea, cel cu izolatorul, mă întrebam dacă am greşit locul. Personalul era agresiv… Doamna director mi-a argumentat ulterior la telefon că am nimerit într-o tură proastă.”

Martor la violenţă
Vişinel încearcă să ia lucrurile aşa cum sunt. Cu toate că se implică, merge în centre şi lucrează cu copiii, spune că n-ar putea face munca pe care o depun îngrijitorii din centre, care sunt foarte prost plătiţi. „Sistemul este cum este pentru că nu este susţinut. Eu am un job care să îmi permită să îmi achit o rată la casă, la maşină şi să am confortul meu personal. Dar să lucrez în sistem şi să ştiu că iau 800-900 de lei e sub demnitatea umană. Eu înţeleg acest lucru. Dar în acelaşi timp există şi o lipsă de pregătire a personalului. Copiii ne scriau, în timpul cercetării, că ar vrea personal pregătit, cu studii superioare care să aibă legătură, cel puţin, cu un profil Uman.”

Şi în sectorul 4 al Capitalei, în Centrul Robin Hood, a găsit o situaţie revoltătoare. „Condiţiile sunt groaznice, sub demnitatea umană. Paturile pe care le vedeam la televizor în ’89 când au venit echipele de televiziune din Germania şi Franţa sunt aceleaşi şi astăzi. În alea dorm copiii. În orice moment pot să se accidenteze.” Vișinel povesteşte că găsise o companie care să investească în îmbunătățirea condițiilor din acel leagăn. „Am trăit surpriza ca oamenii care se ocupau de relaţia dintre organizaţia mea şi compania investitoare să se izbească de un obstacol la sectorul 4, în persoana directorului adjunct DGASPC, care spunea că «nu vrea să vadă numele lui Vişinel pe niciun document, fiindcă le-a creat probleme».

Le-am făcut probleme, pentru că nu era OK ce am găsit”, comentează el și adaugă: „Nu e normală violenţa, şi am trimis presa acolo. Nu e normal ca la un alt centru, directorul să îi ia pe băieţi, să îi bată, «ca să le aplice o corecţie» şi să rămână în continuare director. Am înregistrări cu băieţii, ascultam ce îmi relatează şi îmi ziceam că nu e posibil ca în 2015 să existe atâta violenţă.”

Îşi aminteşte că a fost martorul unei scene, chiar atunci când s-a dus, de Moş Crăciun, într-un centru. A văzut o femeie care i-a aplicat o „corecţie” unui copil de şase ani. „Chiar când am ajuns noi, s-a închis într-o cameră, şi era călare pe ăsta micu’ şi dădea. La un moment dat, unul dintre voluntari a încercat să deschidă uşa şi a strigat: «Deschide, dacă nu, sparg uşa!». După ce a început dialogul dintre ea şi acest voluntar, doamna zice: «Merita, că a fost obraznic!». Ce pretenţie ai de la un copil de şase ani? Să fie sfânt?!”

Colaboratorii săi de la HHC – Hope and Homes for Children – s-au văzut nevoiţi la rândul lor să facă o atenţionare către Autoritatea Naţională Pentru Protecţia Copilului şi DGASPC sector 4, pentru că Ambasada Marii Britanii a semnalat acolo cazuri de violenţă. „HHC primeşte fonduri de la Ambasadă şi erau datori să ia atitudine. Răspunsul pe care l-au primit? Acuzaţiile nu sunt fondate. În contextul în care eu am fost acolo, am văzut violenţă şi am luat atitudine. În sectorul 3, la fel, am întâlnit cazuri de violenţă. Am făcut sesizări. DGASPC ne-a răspuns că s-au luat măsurile de rigoare. Dacă aş sesiza Parchetul, aş desfiinţa tot sistemul și nu mi-ar părea rău. Privarea de libertate se sancţionează cu doi până la cinci ani de puşcărie. Copiii din sistem sunt privaţi de libertate. Dacă face un bilet de voie şi tu nu îl laşi, este privare de libertate.”

Vişinel Bălan susţine că, întocmai cum ne lăsăm copiii să iasă din casă, şi cei instituţionalizaţi ar trebui să iasă liberi, neînsoţiţi. „În sectorul 2, un tânăr de 17 ani merge însoţit la şcoală. Nu este normal, în condiţiile în care la 18 ani, el pleacă din sistem.”

„POVESTEA MEA"
„Împreună desenăm viitorul” a fost prima asociaţie pe care a înfiinţat-o alături de prietena sa în 2011, cu scopul declarat de a combate diferite probleme cu care se confruntă societatea: stereotipuri, rasism, şomaj etc. Când drumurile celor doi s-au despărţit, Vişinel a depus actele pentru o asociaţie nouă, care funcţionează din 2013 ca o continuare a activităţii celei precedente şi păstrând o parte din denumire: „Desenăm viitorul tău”.

Unul dintre cele mai interesante proiecte a fost „Desenăm viitorul tău în educaţia nonformală”, prin care tinerii de la DGASPC din sectorul 6 şi liceeni din comunitate au participat în ateliere de lucru comune alături de voluntari şi specialişti. Tinerii au răspuns unor cerinţe de tipul: cum ai creiona un scenariu sau un film; dacă ai primi o sumă de bani, cum ai gestiona-o; ce ai vrea să auzi când vorbim despre educaţie sexuală. Sub titlul „Povestea mea” au organizat o serie de conferinţe pentru tinerii din centrele de plasament, dar şi pentru cei din comunitate, pentru a le oferi exemple de reuşită: oameni care, deşi au plecat dintr-un centru de plasament, au devenit un reper pentru cei aflaţi acum în sistem.

Copiii l-au cunoscut pe Ionuţ Ursu, un paramedic voluntar de la Ambulanţa Bucureşti, în vârstă de 25 de ani, care şi-a vândut lucrurile ca să ajungă în Nepal şi să ajute victimele cutremurului; pe Vasile Porumbaru, un tânăr din Prahova care se ocupă de cei care părăsesc centrele, pe care îi formează şi îi pregăteşte timp de cinci ani pentru a avea o viaţă independentă.

Copiilor instituționalizați le era greu să creadă că Vișinel Bălan, acest tânăr instruit, degajat și bine-crescut a fost odată ca ei. „Marele handicap în cercetarea asta a fost că n-am fost credibil că am crescut într-o casă de copii. Eram întrebat dacă nu cumva povestea asta e inventată, dacă nu cumva asta e modalitatea prin care să îi determin pe ei să fie sinceri. Şi le spuneam să citească despre mine. Da, am crescut într-o casă de copii. «Da, dar tu nu ai nimic din sistem», spuneau. «Uite, noi avem.» Şi eu am avut sechelele mele…”

„Le povesteam cum am fugit prima dată dintr-o casă de copii şi trăiam în gări şi mi s-a părut că era libertatea de care aveam nevoie… dar în acelaşi timp mi-era foame, mi-era frig. Dormeam în gară, în sala de aşteptare. Lor le era foarte greu să accepte… «Păi, n-ai cum!»… Îmi scria o fată pe Facebook: «Eşti prea sus pentru nivelul nostru». Şi eu am răspuns: «Pentru că stima de sine, la voi, este distrusă».”

Într-adevăr, cine îl cunoaşte astăzi, cu greu poate să facă legătura cu trecutul său sumbru. Şi lui îi este greu. „Stau noaptea, pun capul pe pernă şi sunt momente în care reflectez unde sunt astăzi şi unde eram la nouă ani… un copil care se plimba prin gări, cu trenul, fugea de controlori, mergea la cerşit, spăla maşini…” Faptul că a rămas în viaţă a fost o chestiune de şansă. Un noroc chior.

Asistenţa maternală, businessul secolului
La patru ani, Vişinel era un puşti blond, cu ochi albaştri, dezgheţat, aşa că o educatoare de la Centru şi soţul ei au hotărât să îl ia acasă la fiecare sfârşit de săptămână şi de sărbători. Atunci avea ocazia să vadă un alt mediu şi rămânea conectat la lumea respectivă. „Ăla a fost momentul în care am văzut ceva oarecum nou. Nou, fiindcă vedeam oameni. Nu conştientizam că e o familie, nu conştientizam nimic la patru ani. Reţin mici elemente din decor şi imaginea vârstei respective. Când mă întorceam în centru, făceam crize. Nu-mi doream să mă mai întorc.”

Ca și astăzi, oameni inimoşi mergeau în centrele de plasament şi luau un copil în weekend, o practică destul de controversată, dacă iei în considerare fragilitatea emoţională a copiilor. Vişinel spune că e bine pentru cei mai mari, rău pentru cei mai mici, care au nevoie de o pregătire psihică. E bine să le oferi o constanţă, mai ales că un astfel de copil îşi va face mari aşteptări. „Eu n-am avut psiholog şi n-am fost pregătit. M-ar fi ajutat mult dacă cineva ar fi discutat cu mine, în limbajul meu, de patru ani. Cu cât copilul e mai mic, cu atât handicapul este mai mare. Micuţii sunt vulnerabili şi e periculos pentru ei.”

„Dacă nu oferi constanţă”, comentează el, „copilul fie se va retrage în sine, fie se va exterioriza şi va face crize, fiindcă va vrea să simtă acel confort.”
„Eram mic şi vedeam cum veneau oamenii, părinţii… Bine, eu nici n-am ştiut ce înseamnă să ai părinte, dar… e interesant cum priveam lucrurile. Era starea aia, când vedeai că vine cineva şi îl lua pe unul acasă sau venea şi aflai că e părintele cuiva. Copiii au nevoie de afecţiune, de această atenţie şi, dacă îl corupi… momentul acela este foarte critic pentru copil.”

Vişinel şi-ar dori să nu mai existe centre de plasament chiar de la anul. Alternativa sănătoasă ar fi apartamentele sociale. „Păi, cât plăteşti pentru un centru-mamut? Mai bine închiriezi un apartament social, care e mult mai ieftin. Fie închiriezi apartamente mari în care să încapă şase, opt, zece copii – dacă este foarte mare –, fie unele mai mici. Dar copiii trebuie să facă parte din comunitate, să aibă vecini.” Asistenţa maternală i se pare o idee salvatoare, deşi recunoaşte că s-a transformat într-un business – „businessul secolului”.

„Întâlnim cazuri de violuri sau crime, abuz sexual, abuz fizic şi emoţional, iar asta pentru că nu avem asistenţi sociali care să meargă să facă monitorizarea. Am întâlnit tineri asistenţi maternali pe care i-am întrebat de câte ori a venit psihologul. Niciodată!” I-a întrebat de câte ori a venit asistentul social, în doi sau trei ani, cât au locuit cu copiii. „O singură dată!”. I s-a spus că iau legătura telefonic. „Soluţia nu este să vorbeşti la telefon”, comentează el, „ci să vezi acolo, ce se întâmplă, cum evoluează copilul, fizic şi emoţional, dacă se simte protejat.”

Deşi asistentul maternal este cea mai bună soluţie în orice stat din lume, la nivel de implementare, de punere în practică, nu prea funcționează. „Oamenii ajung să ia un copil doar pentru că pot câştiga bani. Nu-i interesează ce trăieşte acel copil, emoţional. Marea problemă a sistemului este că asistenţii maternali iau un copil de mic şi la 14 ani îl returnează sistemului, îl trimit într‑un centru. Copilul acela, care e deja ataşat, format, pregătit, trăieşte un șoc emoţional puternic.” În centrele din zona de nord a României, copiii i-au povestit că au avut asistenţi maternali de la două luni, de la trei ani sau de la şapte ani, apoi au fost aduşi înapoi, pe motiv că au crescut şi au început să aibă probleme de comportament. „E normal să apară probleme. Apar probleme cu copilul tău, nu poţi să ignori asta!”

El însuşi a avut un asistent maternal de la 14 la 16 ani. N-a rezistat mai mult din cauza violenţei din familie. A sesizat DGASPC. În primă instanţă, nu l-au luat în serios. A fost nevoie să dea o declaraţie la Poliţie, în care cerea să nu mai fie ignorat. „Omul ăla m-a luat şi m-a strâns de gât. Am intervenit când îşi bătea nevasta şi mi-a trântit o palmă de era să leşin. Era foarte agresiv. Asistentul social a venit în primele trei luni. După aceea, n-a mai venit. Nici măcar la telefon nu verifica.” De aceea spune el că e nevoie de mai mulţi asistenţi sociali şi de o selecţie clară a celor maternali. Din punctul său de vedere, nu toţi sunt pregătiţi pentru rol.

L-am întrebat dacă e hotărât să desfiinţeze sistemul. El spune că nu. „Îl reformez, îl restartez. Păstrez asistenţa maternală, conceptul de apartamente sociale, centrele de primiri-urgenţe, care să nu aibă o capacitate mai mare de 20 de copii. Acolo să fie un triaj, copilul să nu stea mai mult de câteva luni, până îi găseşti un tutore, pe cineva care să îl preia şi să îi ofere o viaţă decentă. Centrele rezidenţiale ar trebui să fie pentru copiii pe care fie îi găseşti pe stradă, fie provin dintr-o familie abuzivă. Copilul ajunge pe stradă dacă îi mor părinţii sau e ceva mai grav. Centrele de primiri-urgenţe au un rol foarte important. Din punctul meu de vedere, tot căsuţe ar trebui să fie. Nu genul ăla de clădiri vechi, de patru-cinci etaje, că nu ajută cu nimic. ”

Mai multă libertate pentru copiii instituţionalizaţi
Vişinel Bălan pledează ca aceşti copii să poată participa la activităţile cotidiene la care iau au parte, în mod normal, copiii noştri. De la igiena personală la gestionarea bunurilor sau a banilor de buzunar. Aceşti copii au dreptul să primească informaţii şi să fie îndrumaţi în legătură cu formarea lor şcolară şi profesională. Vişinel îşi doreşte ca ei să poată participa în voie la activităţi în aer liber, la evenimente culturale şi să meargă în vizite.

„În primul rând mă interesează ca, dacă el vrea să îşi facă bilet de voie, să fie lăsat, indiferent unde vrea să meargă. E adevărat că institutorul răspunde pentru el, dar şi un părinte răspunde pentru copilul său. Dacă va vrea să fure, părintele va răspunde! E o responsabilitate asumată odată cu jobul. Ai două variante: lucrezi pentru bani sau pentru că vrei să faci un bine unui copil. Contează relaţia pe care o ai cu acel copil. Dacă ştii să te porţi cu el, nu-ţi fuge de-acasă, s-ar putea să fie interesat să stea numai cu tine. Dacă tu impui: nu merge acolo, nu face aia, nu, nu, nu… el o să zică ba da, fac, da, da, da.”

Vişinel ar desfiinţa biletele de voie, tocmai pentru că nici copilului nostru nu-i trebuie bilet de voie ca să iasă pe uşă. „Dacă vrei să reformezi sistemul, nu au ce căuta biletele de voie. Dacă vine cineva din afară şi vrea să ia un copil, urmează procedura, semnează un proces-verbal, lasă o copie după buletin, abia aşa poate lua copilul. Nu mi se pare normal să faci o megaprocedură birocratică. M-am întâlnit cu asta la Galaţi şi la Brăila. Pur şi simplu îl deprimi pe părintele ăla sau pe omul care vrea să facă un gest caritabil. Îl faci să nu mai vină. Argumentul lor e că e în interesul copilului. Nu e în interesul copilului.”

I-am atras atenţia că formalităţile sunt măsuri gândite pentru siguranţa copilului. „Bine că le pasă acum şi în ’89 nu le păsa, când se vindeau copii pe bandă rulantă și purtau etichetă la picior. Numai între ’90 şi ’91 s-au vândut peste 30.000 de copii despre care nu mai ştie absolut nimeni. Între ’91 şi ’98, peste 80.000 de copii.”

Mai multă libertate pentru copilul instituţionalizat înseamnă, printre altele, că, „dacă îşi doreşte ceva, să te consulţi cu el. «Vreau să merg astăzi să fac voluntariat». Lasă-l să meargă. A, discută cu el! «Ce vrei să faci? Cu ce se ocupă organizaţia, grupul ăla de tineri cu care mergi?» Încearcă să ai un dialog deschis cu el, în care copilul să te vadă ca pe un prieten, nu ca pe un om din personal care se duce după aia să te toarne la şefă. Asta e viziunea copilului despre educatori: nişte turnători.”

Ori de câte ori a fost prin ţară, copiii îl întrebau de ce nu se angajează el în instituție. „«De ce nu vreţi să fiţi educatorul nostru?» Nu pot să fiu, în viaţa asta. Poate într-o viaţă viitoare, dar în viaţa asta nu.” Misiunea sa e alta, aceea de a schimba sistemul. Din temelii.

I have a dream
Cercetarea „Mecanismul de prevenire a eșecului post-instituționalizare”, realizată de Asociația „Desenăm Viitorul Tău” în parteneriat cu sociologul Prof. Dr. Dan Adrian și Instituția Avocatul Poporului, începută în ianuarie, se va finaliza în acum, în decembrie. Vişinel a vizitat din mai până în prezent peste 190 de centre, echipa lui s-a întâlnit cu peste 2.000 de copii, au adunat în jur de 1.100 de chestionare şi ore multe de efort. Din ianuarie vor face conferinţe, vor iniţia dezbateri cu autorităţile publice locale, ca să vadă ce politici publice se pot construi pentru ca tânărul care pleacă din sistem să aibă garanţia că nu va ajunge pe stradă.

„Cu ce contribuie autorităţile? Dacă tânărul rămâne fără adăpost şi ajunge să trăiască pe stradă, reprezintă o problemă pentru tine, pentru comunitate, societate. O să iniţiem dezbateri cu scopul de a-i informa pe tineri despre oportunităţile existente.” Îşi propune înfiinţarea unui Consiliu al Tinerilor Instituţionalizaţi din care să facă parte tinerii din centre care au împlinit 18 ani şi îşi continuă studiile. „În cadrul acestui consiliu cu reprezentare la nivel naţional, aceşti tineri să gândească efectiv politici şi soluţii legate de ce ar trebui să se întâmple în mod ideal, cum văd ei sistemul de asistenţă socială, pe cel de protecţie a copilului, ce ar trebui îmbunătăţit.”

Cel mai mare insucces al său e că nu mai face faţă solicitărilor, nu poate să răspundă tuturor nevoilor. Foarte mulţi îi scriu pe contul de Facebook sau pe adresa de e-mail şi îi spun problemele. „M-am trezit că îmi scriu foarte mulţi şi că sunt incapabil să fac faţă singur. Am fost într-o relaţie şi m-am despărţit de prietena mea, pentru că nu am viaţă personală. Răspund la toată lumea. Stăteam noaptea şi răspundeam fiecăruia, la fiecare e-mail, la fiecare mesaj de pe Facebook, cum văd lucrurile din perspectiva mea.” Deşi în asociaţia „Desenăm viitorul tău” are douăzeci de colegi, Vişinel nu s-a simţit confortabil să dea nimănui pagina de Facebook să i-o administreze.

Vişinel şi-a câştigat libertatea. Fostul copil abandonat în leagăn călătorește în toată lumea. A vizitat 35 de ţări, a făcut parte din diferite programe de formare Erasmus –Tineret în acţiune. Asta l-a ajutat să aibă o viziune despre sistem, despre valorile sociale, să renunţe la naţionalism. „Am devenit un adept al diversităţii, al respectului faţă de om, am învăţat iubirea dintre indivizi. Accept că într-o zi mă voi stinge, că voi muri. Ce rămâne în urmă sunt rezultatele frumoase şi acesta este cel mai important lucru pe care trebuie să-l faci, să contribui la evoluţie. Să nu pici, să nu fi parte din involuţie, ci să construieşti.”

Vişinel nu e un om furios. „Am plâns atât de mult… şi plâng în continuare. Asta mă ajută să mă descarc. Când sunt foarte tensionat şi simt că nu fac faţă, mă retrag în toaletă, oriunde aş fi, şi într-o instituţie publică, mă retrag şi plâng. Stau 5, 10 minute, 20 şi plâng.” Nu a răspuns niciodată la violenţă cu violenţă. „Au fost momente în care fie eram bătut, fie scuipat, şi preferam să întorc spatele şi să-mi continui drumul. Totdeauna mi-a fost frică să nu cumva să reacţionez urât, să nu fac o tragedie.” A scăpat de această teamă. A ajuns la o vârstă la care are raţiunea şi puterea să înţeleagă că obstacolele cu care se întâlneşte în munca sa de convingere sunt cauzate de sistem. „Am ajuns să fiu ironic, să râd, să mă amuz, de fapt cred că asta este masca mea.”

Vişinel a urmat Dreptul din întâmplare şi Facultatea de Teatru, din vocaţie. Lucrase la Antena 1, unde nu i-a plăcut – simţea că distruge vieţi; la Ministerul Tineretului şi Sportului, unde colegii l-au încurajat să se prezinte la un casting organizat de Beatrice Rancea şi marea surpriză a fost că l-au acceptat. De aici înainte însă e foarte hotărât să se implice în domeniile politic şi social. Ar vrea să candideze ca politician independent, dar ştie că nu are şanse. Ar vrea să se afilieze unui partid, dar n-ar vrea să fie folosit. Caută soluţia care să-i dea o şansă. Vrea să fie primul tânăr instituţionalizat care ajunge în Parlamentul României, să îi reprezinte pe cei defavorizaţi. Pe cei ca el. „Ăsta e visul meu!”

Cine este Vișinel Bălan?
• 2008 – 2012 – Vișinel Bălan este unul dintre organizatorii programelor „Universitatea de Vară” și „Școala de Vară” ale Ministerul Tineretului și Sportului.
• 2011 – 2013 – Depune propuneri de proiecte, dintre care două sunt acceptate și finanțate prin programul european „Tineret în acțiune”.
• Mai 2011 – Înființează o bibliotecă în comuna Andrășești, județul Ialomița.
• 2012 – Demarează proiectul „De noi depinde viața lor!”, cu scopul consolidării deprinderilor de viață independentă pentru 45 de tineri din Județul Bacău. Acesta fost ales drept model de bună practică de Comisia Europeană și a primit premiul „Proiectul Anului în Domeniul Tineret” la Gala Națională a Voluntarilor din 2012.
• 2013 – Înființează Asociația „Desenăm Viitorul Tău”, ONG care oferă sprijin și asistență grupurilor sociale vulnerabile, în special copiilor și tinerilor instituționalizați.
• 2013 – Primește premiul „Voluntarul Anului în Domeniul Tineret” pentru activitatea de voluntariat desfășurată în 2013.
• 2012 – 2013 – Asociația „Desenăm Viitorul Tău” a contribuit la strângerea de fonduri pentru crearea centrului multifunțional pentru copii de la Casa de Copii „Înger Alb” din Sector 5.
• 2013 – 2014 – ONG-ul a organizat două ediții ale Conferinței „Povestea Mea”, proiect al cărui scop este creșterea nivelului stimei de sine și a încrederii în forțele proprii în rândul copiilor și tinerilor instituţionalizați.