Doctoratul, o optiune personala!

Se spune ca invatarea continua este un mod de viata. Ceea ce inseamna ca abordarea doctoratului din acest punct de vedere face parte din continuarea fireasca a vietii profesionale a unui individ. Si atunci, de ce nu avem toti un doctorat? Pentru ca fiecare isi alege propria cale de a invata. Sunt insa cateva caracteristici comune ale celor care fac parte din grupul “invataceilor” pe toata durata vietii:

• isi stabilesc prioritati si valori atat in viata profesionala, cat si in cea personala;
• au un rol activ in munca si in lumea din jurul lor;
• reflecteaza asupra experientelor lor;
• cauta sa afle punctul de vedere al celor din jur asupra activitatii lor profesionale;
• sunt deschisi sa asculte aceste puncte de vedere;
• isi ajusteaza si isi dezvolta atat activitatea profesionala, cat si cea personala tinand seama si de punctele de vedere ale celor din jur;
• isi respecta valorile;
• isi urmaresc prioritatile.

Cu siguranta ar trebui sa regasim aceste caracteristici la cei care sustin un doctorat sau l-au sustinut deja.

Este interesant insa de inteles care este pozitia unei organizatii fata de angajatii care sunt angrenati in astfel de programe. In ce masura top managementul incurajeaza angajatii sa se inscrie la doctorate? In Romania cel putin, inca nu am intalnit o organizatie care sa solicite in mod expres ca viitorul angajat sa fie doctor in specialitatea sa. Nici macar la capitolul “avantaj”! Dar acest lucru nu inseamna ca nu exista interes fata de titlul de doctor al angajatului. Atata timp cat cel care il detine se va manifesta ca un “doctor” in domeniul pe care l-a aprofundat. Implicit, asteptarile sunt mult mai mari, atat din partea angajatorului, cat si din partea echipei. Acea persoana este expertul si exista asteptarea ca el/ea sa se comporte ca atare. Nevoia de a urma doctoratul nu trebuie sa fi fost rezultatul unui sistem de promovare, ci al dorintei individului de a se dezvolta.
Exista insa un echilibru intre ceea ce fiecare isi propune ca prioritati pe plan personal si ceea ce organizatia defineste ca fiind prioritati. De cele mai multe ori, intalnim organizatii care participa la finantarea unor programe de masterat ale angajatilor sai, dar mai rar la programele de doctorat. Ce diferentiaza masteratul de doctorat? Este vorba despre o abordare mai pragmatica a unor domenii. Doctoratul inseamna o specializare foarte stricta, pe o nisa a unui anumit domeniu. Sunt organizatiile interesate de aceste “nise”? Cu siguranta ca pot fi interesate, atata timp cat rezultatele cercetarii pot fi utilizate in imbunatatirea performantei afacerii.

Si atunci, doctoratul ramane in continuare o optiune personala a celui care doreste sa-l urmeze. Insa, cu cat va tine seama si de prioritatile companiei in care lucreaza, cu atat sunt mai mari sansele ca ceea ce a invatat si a cercetat sa se transforme in actiuni concrete in interiorul organizatiei.

Doctoratul a reprezentat mult timp apanajul mediului universitar, al celor care numai prin doctorat au posibilitatea de a urma o cariera universitara. Astazi intalnim titlul de “doctor” la persoane care isi desfasoara activitatea in domenii extrem de diverse. Care a fost motivatia lor in momentul in care au ales lungul drum al doctoratului? Pentru unii – chemarea pentru ceea ce fac, invatarea continua si dezvoltarea personala, pentru altii – ocazia, iar pentru o alta categorie – faptul ca au aflat ca se “poarta” titlul de doctor. Sunt convinsa insa ca cei din urma sunt intr-un numar foarte mic si ca acest numar va scadea si mai mult in viitor. Pentru ca, la urma urmei, rezultatele sunt cele care conteaza in activitatea unui individ. Calificarile, perfectionarile, dezvoltarile au valoare pentru organizatie cat timp sunt aplicate, folosite in scopul realizarii obiectivelor organizatiei. O persoana care s-a dezvoltat pe plan personal, profesional si prin eforturi sustinute a dobandit titluri care sa ateste valoarea lui, ar trebui sa caute acea organizatie in care sa poata fructifica stiinta pe care a dobandit-o. Sau sa incerce sa aduca schimbari acolo unde se afla, tinand seama de cunostintele si experientele sale. Numai in felul acesta va avea satisfactia de a fi realizat ceva prin invatarea sa continua si nu a ramas doar o formare teoretica. Pe langa multumirea personala, va interveni si satisfactia profesionala.
Cred ca, in felul acesta, numeroasele frustrari pe care le intalnim la multe persoane cu care avem ocazia sa stam de vorba vor incepe sa dispara. Ca organizatie, ar trebui sa ne gandim ca potentialul celor cu care lucram se ascunde, de multe ori, dincolo de postul pe care il ocupa. Se ascunde in dezvoltarea lor personala, in invatarea ca mod de existenta.