In cautarea Romaniei ascunse

Reportajul este o "felie de viata"

Am remarcat un anumit polisemantism al termenilor reporter si reportaj: si jurnalistul care "acopera" un eveniment politic sau o conferinta de presa este reporter si cel care face un reportaj de atmosfera. As dori sa-mi vorbiti, in primul rand, despre aceasta tipologie a reportajelor.

Cand cineva vrea sa flateze un ziarist, i se adreseaza cu formula "domnule reporter". E aceeasi inertie care functiona cu ani in urma, cand oamenii mai simpli te abordau cu sintagma "domn’ inginer". Este si o recunoastere indirecta a faptului ca reportajul este regina presei. A fi reporter inseamna a fi ziarist prin excelenta: este omul care raporteaza faptele, care le cauta si le aduce in atentia cititorului. Reportajul se afla undeva la intersectia dintre literatura, ancheta, interviu, portret, descriere… Este una dintre cele mai complexe specializari din cadrul unei redactii. Intr-adevar, termenul are o dubla sau chiar tripla uzanta. In Franta, de pilda, aproape orice informatie transmisa de la fata locului este reportaj, neexistand diferente, asa cum apar in manualul de jurnalism, intre reportajul simplu si marele reportaj. Ceea ce stim noi ca este reportaj este, de fapt, doar marele reportaj.

Reportajul trebuie sa aiba la dispozitie, in primul rand, foarte mult spatiu tipografic, are nevoie de o documentare laborioasa (pentru ca este un gen de teren) si mai are nevoie de talentul pe masura al ziaristului. Bouchet are o carte despre reportaj care incepe si se termina cu aceasta afirmatie: "Reportajul este o felie de viata". Suna poate conventional, dar spune multe despre calitatea si puterea de evocare a unui articol de acest tip. Reportajul este un gen scump, care presupune zile intregi de teren, mijloace de deplasare, de inregistrare. In plus, reporterul trebuie sa fie insotit si de un fotograf, care trebuie sa fie si el foarte priceput. Faptul ca este unul dintre cele mai scumpe genuri jurnalistice explica intr-o oarecare masura de ce presa noastra, cotidiana sau nu, evita sa publice reportaje: adica texte ample care sa stea sub semnul unei povesti, al unei intamplari de viata. Orice reportaj trebuie sa intre in secretul unei realitati: al unei localitati, al unei meserii, al unei biografii… Intotdeauna trebuie sa gasesti o poveste umana care sa transgreseze factualul imediat, lucru care nu este usor. Fara o vana scriitoriceasca, fara un condei puternic, capabil sa descrie, sa prinda fineturile unui portret, reportajul va fi o simpla relatare goala si neinteresanta, sau una care mizeaza, cum se intampla in cotidian, numai pe senzationalul subiectului.

Proba unui reporter este povestea aparent banala

Ce alte calitati mai trebuie sa aiba un bun reporter din zona aceasta a reportajului mare, in afara de talent?

Se spune ca reporterul reprezinta ochii, urechile, nasul, degetele unui cititor obosit sau plictisit, care sta in fotoliul sau si care vrea sa calatoreasca, sa caute, sa afle, sa se uimeasca, fara sa se ridice de pe locul sau. Un reportaj trebuie sa fie capabil sa starneasca curiozitatea cititorului. Daca nu ai aceasta putere de evocare si nu reusesti sa-l captezi pe cititor, oferindu-i o poveste din viata care sa-l impresioneze, n-ai facut nimic. Trebuie, desigur, sa te pastrezi in datele esentiale ale jurnalismului, sa ai in vedere o anumita coerenta a constructiei, ritmul citarilor, alternanta obligatorie s.a.m.d.

Reportajul ridica multiple probleme de documentare. In primul rand, trebuie sa stii unde mergi si ce urmaresti. Orice reportaj incepe prin luarea in posesie a locului, cand cauti sa-i gasesti trasatura-cheie. Este foarte important sa-i gasesti un element definitoriu. Intr-un fel este un satuc in varf de munte, altfel este unul la campie, la granita cu o alta tara sau la marginea unei paduri. Toate aceste detalii se regasesc ca o amprenta "mistica", dar in acelasi timp efervescenta, in comportamentul oamenilor, in felul lor de a vorbi, in mentalitatea lor. Nu poti sa intelegi ce se intampla cu oamenii din spatiul acela daca ignori muntele, sau padurea, sau balta, drumurile desfundate, faptul ca e la capat de lume, pe unde nu trece nici o masina si nici o linie de cale ferata.

Prima conditie a oricarui bun reportaj este ca subiectul sa-l fascineze pe reporterul insusi. Daca subiectul nu are ceva care sa te atraga in prealabil, nu ai ce sa scoti. Este greu de crezut ca vei avea atat de mult noroc incat, ajungand acolo, sa intalnesti un personaj colosal, un foarte bun povestitor, un om cu o vorbire colorata, care sa te poarte prin trecut, prin propria lui viata si prin viata comunitatii sale. El insusi poate sa-ti acopere un reportaj, insa personajele de genul acesta sunt rare. Proba unui reporter este omul banal, cu o poveste aparent banala. Este o provocare exceptionala, asa cum este pentru jurnalistul de informatie ziua in care nu se intampla mare lucru, "ziua cainilor morti", cum se spune. Este vorba de aceasta forta extraordinara a presei de a fictionaliza, de a se transmite pe ea insasi. Presa este fundamental generatoare de semnificatii. Este gresit si naiv sa invoci calitatile jurnalistice bine cunoscute: obiectivitate, oglinda sociala, a patra putere in stat. Forta presei sta in propriul limbaj, iar in reportaj se vede cel mai bine aceasta putere a limbajului.

Sunt foarte multe tipuri de a face reportaj: exista un reportaj autenticist, un reportaj care se face prin transmisie directa, un reportaj evocator, un altul de tip pledoarie etc. Unele sunt consacrate ca atare, pe altele le putem numi noi, pentru ca e limpede ca genul evolueaza. Cel mai pregnant exemplu il reprezinta noul jurnalism american, care a recuperat enorm din literatura. De fapt, teoreticienii literari vorbesc despre reportaj ca un gen de frontiera si "tiranizeaza" jurnalismul punandu-l sub semnul literaturii marginale. In realitate, se poate dovedi ca jurnalismul are individualitate proprie si este o alta forma de limbaj si nu un derivat negustoresc, specializat al literaturii.

Alternanta ca regula fundamentala a reportajului

Poti sa fii un bun reporter in zona aceasta a reportajului de atmosfera, fara sa treci printr-o scoala de jurnalism? Vorbeati de anumite tehnici si reguli in scrierea unui reportaj.

Facultatea nu-ti ofera decat o catime, un sfert, iti da o anumita deschidere teoretica, un cadru suficient de larg ca sa poti trece de la un tip de text la altul. Sa nu fi prizonierul unui singur gen, sa fii stirist sau externist, preluand si stilizand articole facute de altii. Scoala, dar mai ales cartile care s-au scris despre genurile jurnalistice, te ajuta sa nu pierzi prea mult timp, sa nu fi la bunul plac al vreunui jurnalist cu vechime care catadicseste sau nu sa-ti arate cate ceva.

Un reportaj de atmosfera este, de regula, un text ocazional pe care si un cotidian il poate publica, in prima zi de primavara sau in prima zi de toamna… Din pacate, nu prea exista reportaj de atmosfera in presa romaneasca de astazi. Am gasit in Realitatea ilustrata din 1931 un reportaj superb despre Cismigiu, in prima zi de primavara. Si, in afara unui tramvai care circula prin fata intrarii Cismigiului, ca o rata leseasca avansand incet, cenusiu, cu liniile de tramvai ca niste trese pe umerii unui ofiter, ramai uimit ca nimic nu s-a schimbat. Oamenii traiesc aceleasi lentori, ezitari si mici bucurii in fata primei zile de primavara. Noi am uitat o multime de lucruri care s-au facut pana la noi, i-am uitat pe Geo Bogza sau pe Brunea Fox, ziaristi care si-au pus amprenta pe reportajul romanesc. Sa aduci un element nou, chiar daca este luat din literatura, inseamna ca esti un ziarist activ care renunta la "nenorocirea" meseriei sale, care este rutina. Bogza a fost primul care a introdus, in 175 de minute la Mizil, reportajul autenticist, transmisia de la fata locului. Coborat din tren intr-un orasel oarecare, cum este Mizilul, incearca sa-l ia in posesie, doar numindu-l, spunand ceea ce vede. Foloseste o scriitura foarte nervoasa, dinamica, nu lipsita de poeticitate – este poezia lucrului banal – si are abilitatea de a folosi alternantele. Alternanta este o regula fundamentala a reportajului: intre vizual si auditiv, animat si inanimat, senzatii si amintiri etc.

Ultimele fotograme ale unei realitati pe cale de disparitie

De ce credeti, totusi, ca se publica atat de putin reportaj in presa romaneasca de astazi? N-as spune ca este un impediment foarte serios acela ca presupune costuri ceva mai mari.

Nu stiu, nu pot sa-mi explic. In primul rand, reportajul este viata. Sa intri in bocancii unui miner si sa vezi ce face, cum gandeste, ce este cu el, sau sa mergi in muntii Bistritei si sa scrii despre oamenii de acolo, sa vezi cum traiesc ei, inseamna sa afli ceea ce se numeste Romania ascunsa. Oamenii sunt foarte curiosi sa afle lucruri despre ceea ce ii inconjoara, despre ceea ce se afla sub ochii lor, dar pe care nu a avut cine sa le arate. Ramai foarte uimit sa vezi – cum am descoperit si am scris la un moment dat – ca exista un sat compact de italieni in Romania, undeva pe langa Tulcea, si care se numeste in mod ciudat La Greci – pentru ca romanii, neintelegand ce limba vorbeau, le-au spus usor ironic greci. Este fascinant sa patrunzi in lumea lor, cu obiceiurile, cu bucuriile, cu micile lor barfe, cu cantonetele de sambata de la Caminul Cultural… Formula As este poate singura revista care gazduieste asa ceva, cu constiinta ca sunt ultimele fotograme ale unei realitati pe cale de disparitie: lumea satelor, a muntelui, personaje bizare sau insingurate, un sihastru, un preot idealist, nebun dupa ideea lui de a construi o biserica pe nu stiu unde, toate acestea sunt lucruri pe cale de disparitie. Locuri, obiceiuri, mentalitati, totul se naruie sub ochii nostri, nu tocmai inocenti. Atata vreme cat, peste 50 de ani, cineva, citindu-mi articolele, nu va avea o mica revelatie, nu va simti autenticul unei vieti apuse, starnit de curiozitatea de a afla cum traiau oamenii aceia cu jumatate de secol in urma, n-am facut nimic. Unde regasesti viata in palpitul, in decorul, in detaliile ei firesti? In presa, nu, in carti, nu, in filme, nu. Va ramane in fotografii refugiate la Muzeul Taranului? Da, vor ramane fotografii de costume si de locuri, dar cei de peste 50 de ani n-or sa mai stie cum traia o familie de momarlani sau o familie de pescari din Delta in anul de gratie 2006.

Greutatea unei reviste sta intr-un reportaj de greutate

Putem spune ca reporterul roman de "reportaj mare" este un personaj pe cale de disparitie?

Eu cred ca peste cativa ani presa va redescoperi importanta marelui reportaj. Revistele ilustrate din Franta, de exemplu, propun dosare intregi care pornesc intotdeauna de la un reportaj extraordinar si in care abordeaza o tema din mai multe unghiuri, aproape epuizand-o. Reportajul va patrunde si la noi in revistele ilustrate, probabil in formule tot mai personalizate, tip feature, in care ai libertatea de a reinventa un fapt mai dramatic, tratandu-l intr-o scriitura degajata, mai simpla, fara mari probleme. La noi lipseste si acest tip de reportaj, se mai gaseste doar refugiat in mici textulete despre moda, despre muzica hip-hop, despre mai stiu eu ce altceva. Dar, greutatea unei reviste sta intr-un reportaj de greutate. Trebuie sa vina Le Monde in Romania sa faca un reportaj despre cazul de la Manastirea Tanacu? Nu am vazut in presa romaneasca un reportaj amplu, evocator despre acest subiect. Nu stiri, sau relatari, nu speculatii sau interviuri, mai mult sau mai putin corecte din punct de vedere jurnalistic, ci o reinviere a acestei povesti. In schimb, ne-am gandit sa facem nu stiu ce reportaj in Irak. Ce sa faci acolo? Pe urmele cui sa mergi? Cum putea fi interesanta pentru un roman viata din Irak? Trebuie sa tii cont de legea proximitatii si sa gasesti subiectele extraordinare care asteapta sa fie descoperite chiar langa tine.

Este important sa-ti alegi tu singur subiectul de care te ocupi?

Da. De obicei, ai o pre-documentare: prin cautare personala sau prin descoperire intamplatoare, dai peste un lucru care iti trezeste dorul de a pleca si de a vedea si tu. Te gandesti intotdeauna, si inainte de a pleca, si cand ajungi acolo: "Ce-i cu locul acesta, ce pot sa scriu despre el, ce are el nemaipomenit si alte locuri nu au?" Dorind sa scriu despre Falticeni, imi aduc aminte ca am gasit pe internet un detaliu foarte interesant pentru mine: un personaj trasnit care avea tot felul de inovatii inutile – aparate complicate de scarpinat pisica, senzori cu clopotei care anuntau cand un vecin intra in curte… Sau un altul care si-a desenat casa cu portative, cu tot felul de cantece… Acest pitoresc m-a atras, la fel cum m-a atras faptul ca acolo traiesc multi catolici, ca in acel oras s-au nascut o multime de personalitati, de la Ralea, pana la actori celebri. In general, imi plac locurile mai izolate, mai uitate, mai conservatoare. Asa cum imi plac batranii: sunt fabulosi, cu povestile lor, cu experienta lor. Am facut cateva reportaje cu cei care au facut puscarie politica si a fost un subiect tulburator. Sunt povesti formidabile, consistente, reale, nu inventia cuiva.

Reporterul este pe picior de egalitate cu scriitorul

Este obligatoriu sa fii specializat in reportaj in cadrul unei institutii de presa, sa nu faci altceva?

Da, pentru ca reportajul presupune o alta dinamica, o alta asteptare. Un reportaj inseamna cam doua saptamani, cu tot cu drumul… Nu poti sa ceri cuiva sa faca un lucru bun, scriind pe genunchi in timp ce vine cu trenul acasa. Daca-l lasi doar doua-trei zile, el poate sa-ti transmita eventual un "reportajel" despre un eveniment oarecare, prin telefon. Dar astea sunt reportaje usoare iar noi vorbim despre reportajele cu miza si care, la rigoare, pot sa intre intr-o carte cu o tema data, o carte serioasa, cu nimic mai prejos decat alte carti de literatura. Ziaristul trebuie sa renunte la complexul literaturii, pentru ca este, pe undeva, pe picior de egalitate cu scriitorul. Eu nu stiu de ce reportajul este dat la o parte si a devenit Cenusareasa presei. Probabil pentru ca s-a publicat foarte mult reportaj pe vremea lui Ceausescu. Unele dintre reportajele acelea sunt de recuperat astazi. De exemplu, Pavel Perfir a publicat niste reportaje exceptionale despre viata pe santier, la canalul Dunare-Marea Neagra. Tot timpul vine cu cate o imagine puternica, prinde cate un gest absurd, cate o gluma tampita, surprinde viata de santier, mizeria surazatoare de acolo, de la ocheadele facute fetelor, pana la concursurile de ridicat casca de pe cap cu lama excavatorului.

#squarebanner#

Care sunt reportajele la care tineti cel mai mult dintre cele pe care le-ati facut? Care va sunt mai aproape?

Am cateva reportaje care-mi sunt aproape de suflet, dar de la o anumita varsta apare ceea ce se numeste angoasa de a scrie. E un fenomen foarte ciudat, trecut ca atare in carti si confirmat de foarte multe marturii ale unor ziaristi importanti. Ti se face lehamite de scris si nu mai poti sa scrii decat, eventual, cu un termen-limita foarte stramt. Mi se intampla si un alt lucru – si acesta inclus in teorie: daca nu am prima fraza, nu pot sa scriu. Se intampla sa stau zile in sir muncind cate 6-8 ore, cautand tot felul de variante si imi lipseste fraza aceea pe care sa o simt ca e poarta de intrare in subiect. Daca nu o am, nu pot sa merg mai departe.

Textele pe care le-am scris despre viata de la Muntele Athos s-au suprapus peste uimirea si entuziasmul de a gasi un loc care nu seamana cu nimic in lumea asta. I-am simtit blandetea, linistea, asezarea. Acolo nimic nu se face grabit, nici metaniile, nici inchinaciunile nu se fac amplu, ci discret, frumos, usor, la panda noptii, sub pulpana lunii. Mi-a placut lipsa de ostentatie, ospetia calugarilor, mi-au placut clopotele extraordinare de la Rusicon, clopote din acelea rusesti, pe 16 voci: este ceva ce nu se poate descrie, pe acelea trebuie sa le auzi. Acesta este marele dezavantaj al unui reporter: incearca sa descrie ceea ce nu se poate descrie. Dar un adevarat scriitor asta face: pune pe hartie tocmai ceea ce este foarte greu de transpus, tacerile, banalul, asteptarea, emotiile foarte puternice.

De multe ori s-a intamplat sa-mi fi iesit reportaje cu un oarecare minus de documentare. Reportajele cu foarte mult factual te incurca. Preseaza foarte mult asupra ta si, oricat te-ai indeparta, tot simti nevoia sa introduci anumite date. Dimpotriva, daca ai mai putina informatie, textul incepe sa respire, esti obligat sa zabovesti o idee mai mult asupra locului, asupra oamenilor. Si, dintr-o data, reportajul capata aripi, capata o anume sensibilitate, o anume vibratie.