In vremurile noastre, de confidentialitate…
In ceea ce priveste confidentialitatea, cred ca de fapt aceasta s-a nascut si este atat de mult vehiculata in zilele noastre din nevoia de a proteja intimitatea, ceea ce este personal, ceea ce este specific, tocmai pentru ca a existat un numar suficient de mare de abuzuri in aceasta privinta. Asa cum putem vorbi si in cazul dreptului la exprimare libera sau al dreptului de a nu fi discriminat. Sau al dreptului la fericire, asa cum il definesc americanii.
Faptul ca avem dreptul la confidentialitate nu inseamna neaparat ca aceasta este si respectata; inseamna doar ca poate fi invocata in situatiile critice, de abuz. Si ca un utilizator de internet, de exemplu, sau de card de debit, poate sta linistit, datele sale personale nu vor fi utilizate decat de catre companie si de catre tertii cu care compania are contracte. E linistitor, nu? Faptul ca trebuie sa fii de acord cu regulile de confidentialitate, ca esti obligat sa iei cunostinta de existenta acestora scuteste compania de orice neplaceri ulterioare, iar compania poate folosi, cu acordul tau, datele tale personale, in general pentru a produce baze de date, studii, cercetari de piata. In scopul de a-si vinde mai bine produsele, de exemplu. Ganditi-va in cate situatii este nevoie sa va dezvaluiti identitatea (nume, varsta, ocupatie – e suficient) si va veti da seama cam in cate baze de date figurati. Confidential, insa.
Recunosc ca suna ca un soi de paranoia; este insa paranoia vremurilor noastre, care incepe sa intre, din pacate, in limitele normalitatii. Si este ca o ironie, cu cat suntem in mai multe baze de date, cu atat suntem, de fapt, mai insingurati.
Sa coboram intr-un univers mai restrans, insa la fel de supus greselii, si anume locul de munca. Exista, evident, si aici, o politica a confidentialitatii, mai ales a salariului. Pentru a evita invidii, conflicte, nemultumiri, comparatii etc. Totusi, unii mai vorbesc, ii mana curiozitatea sau relatiile apropiate. Si tot se afla, in special la bursa noutatilor. Cat de bine este, totusi, sa stim ca al nostru coleg, care nu munceste cu mult mai mult, are un salariu mai mare? Suntem in masura sa judecam corectitudinea acestui lucru? Oare muncim cat trebuie pentru salariul pe care deja il avem? Dar el? Genul acesta de intrebari sunt firesti, cred, in momentul in care nu gasesti discretia de a-ti vedea cat mai bine de treaba ta si de a cere o marire de salariu binemeritata. Si mai apar si atunci cand politica de salarizare a companiei nu este chiar cea mai corecta din lume. Este nevoie si aici de o anume justete a bunului-simt.
Se poate lesne observa ca in unele companii exista un cult al confidentialitatii salariului, ca dominanta a culturii organizationale. Cu cat acest cult este mai sustinut, cu atat el are fisuri mai mari. Mai departe. Prin semnarea oricarui contract de munca faci publice date personale, pe de o parte, iar pe de alta parte te angajezi sa pastrezi confidentialitatea in ceea ce priveste procedurile interne de lucru, organizare etc. Cate dinttre aceste informatii nu ajung, totusi, la concurenta? De cate ori nu s-a intamplat ca produsul cel nou pe care il pregateai sa apara prima data in vitrina concurentei? Apoi putem discuta despre emailul supravegheat sau despre telefoanele inregistrate undeva intr-o baza de date sau despre camerele de luat vederi de pe holuri.
Exista un pret, asadar, pentru fiecare semnatura pe care o dam. Pe de alta parte, cred ca inca ne putem folosi si bucura de dreptul nostru la confidentialitate, chiar daca pe undeva ne apropiem usor-usor de lumea lui Orwell. Putem face aceasta printr-o atitudine onesta, prin care respectam dreptul celuilalt la confidentialitate, printr-o autoimpunere a unei etici a discretiei si printr-o atitudine, sa-i spunem civica, prin care ne conectam la lumea in care traim si devenim constienti de ea.