Matei Vişniec – Boicot la fabrica de mutanţi a României

Trăieşte pe meleagurile pariziene încă din 1987, dar este strâns legat de patria natală. Trei sunt lucrurile care îl fac să revină în România de fiecare dată cu entuziasm.

„În primul rând, limba românǎ. Nu m-am putut despǎrţi niciodatǎ de ea. Am luat-o cu mine în valizǎ, am luat-o cu mine în sânge şi în minte. M-am format ca scriitor în limba românǎ şi am rǎmas un scriitor român, chiar şi când scriu în francezǎ. În al doilea rând, omenia româneascǎ.

În ciuda faptului cǎ o bunǎ parte din oamenii politici români încearcǎ de 25 de ani sǎ compromitǎ şi chiar sǎ distrugǎ omenia româneascǎ, ea continuǎ sǎ reziste asediului.” Omenie care nu e apreciată doar de el, pe care l-am putea suspecta de un patriotism naiv.

„Strǎinii, când vin în România, nu se extaziazǎ nici în faţa marilor «realizǎri» tehnice, nici în faţa infrastructurilor «de vis» şi nici în faţa curǎţeniei din oraşe… Ei sunt marcaţi de o anumitǎ omenie, ospitalitate, bucurie de a primi, pe care o gǎsesc la majoritatea românilor obişnuiţi, mai ales la sate”, explică dramaturgul.

El mai are şi o ultimă nostalgie faţă de locul natal. „Un al treilea lucru care mă leagǎ puternic de România este oraşul meu natal şi zona în care m-am nǎscut – Bucovina. Aceasta din urmǎ este un spaţiu mirific şi comparabil cu regiuni faimoase din Europa, precum Provenţa sau Toscana. Iar în ce priveşte oraşul Rǎdǎuţi, el este pentru mine centrul universului, şi de altfel prin el trece o cale feratǎ care îl taie în douǎ (inclusiv cimitirul), o cale feratǎ din care emanǎ o poezie capabilǎ sǎ hrǎneascǎ universul timp de sute de mii de ani luminǎ.”

Fabrica de „mutanţi” a României

Nu vorbim despre filmele science-fiction, ci despre o comparaţie hiperbolizată a trendului pe care se află educaţia. „Mǎ tem cǎ în curând va trebui sǎ ne educǎm singuri copiii… sau sǎ gǎsim structuri alternative faţǎ de cele oferite de stat. Oamenii de la putere încep sǎ serveascǎ o societate de consum care nu are nevoie de oameni care gândesc, ci de consumatori docili.

Un eseist francez, Jean-Paul Brighelli, a publicat în 2005 în Franţa o carte despre «moartea programatǎ a şcolii», cu titlu simbolic: «La fabrique du crétin» (aş traduce acest titlu prin «Fabrica de cretini»). Pe scurt, el spune cǎ şcoala începe sǎ fabrice nişte mutanţi ai societǎţii de consum şi ai industriei de divertisment. Sǎ nu ne mirǎm deci cǎ acest flagel, care este deja extrem de violent în Occident, ajunge şi în România şi în estul Europei.”

Cu toate acestea, Matei Vişniec şi-a trecut numele pe lista celor care îşi iau angajamentul în faţa unei lupte pentru a schimba lucrurile în bine. „Nu este încǎ totul pierdut; existǎ un corp profesoral dispus sǎ reziste, sǎ se batǎ, iar celor care de la înǎlţimea puterii vor sǎ distrugǎ şcoala, pot sǎ le spun cǎ nu vor reuşi. Ne vom lupta cu ei, îi vom demasca, îi vom denunţa, îi vom ridiculiza şi, la nevoie, îi vom judeca public la tribunalul istoriei. Spun aceste lucruri pentru cǎ am fost şi eu profesor, iar ca scriitor şi dramaturg am un foarte numeros public de elevi.”

Proiectând în viitorul nu atât de îndepărtat imaginea individului preocupat de cultură, Vişniec rămâne totuşi un naiv care mai dă credit apetitului pentru valoare. „Ideal ar fi ca omul cult al anului 2050 sǎ rǎmânǎ… om. Sǎ iubeascǎ poezia şi teatrul, sǎ rǎmânǎ în contact cu frumosul şi cu limbajele artistice. Sǎ-l aprecieze în continuare pe Fellini, sǎ-l citeascǎ pe Kafka, sǎ se hrǎneascǎ zilnic cu spiritul Renaşterii… Sǎ fie un om capabil, în sfârşit, sǎ înveţe din greşelile trecutului şi care sǎ ştie sǎ transmitǎ valorile acumulate în lunga istorie a creativitǎţii umane. Ar fi atât de dorit ca omul anului 2050 sǎ nu mai aibǎ angoasele ratǎrii pe care le are omul anului 2015, angoasa cǎ Uniunea Europeanǎ nu a reuşit, cǎ vechi conflicte pot reizbucni, cǎ nu se va ieşi niciodatǎ din tunelul crizei economice…”

Era digitală – de la agonie, la extaz

Evident că nu putem vorbi despre educație și evoluție lăsând tehnologia la o parte. Dar care este acea linie fină între impactul pozitiv și cel negativ al acestui instrument? „Tehnologia digitalǎ este la fel ca orice altǎ mare invenţie umanǎ: cu douǎ tǎişuri. Depinde cum este încadratǎ juridic, cum este pusǎ la dispoziţia omului. Orizonturile care se deschid, atunci când aceastǎ tehnologie este obligatǎ sǎ serveascǎ un ideal umanist şi de civilizaţie, sunt extraordinare. Eu însumi am devenit în ultimii zece ani o «fiinţǎ digitalǎ»; recurg zilnic la banca de date şi la sistemul de contacte pe care aceastǎ tehnologie mi le propun. În acelaşi timp, observ ca formǎ de spǎlare pe creier tehnologia digitalǎ. Atunci când este prost direcţionatǎ, depǎşeşte de departe tot ceea ce au inventat ideologiile totalitare”, crede Matei Vișniec.

Dramaturgul remarcă şi faptul că tehnologia poate deveni o pacoste în rândul tinerilor atunci când este folosită ca pur divertisment sau ca o modalitate „agreabilǎ” de a-ţi ucide timpul.

În ceea ce privește felul în care aceștia au acces la cultură în epoca tehnologiei, Vișniec invocă cu optimism nevoia de socializare a individului ca pretext: „Statistic vorbind, în România activitatea teatralǎ este mai intensǎ decât înainte de 1989, existǎ festivaluri fabuloase, a crescut numǎrul de şcoli care pregǎtesc actori, au apǎrut trupe independente… Statul ar trebui sǎ ofere ajutoare companiilor tinere dispuse sǎ se instaleze în provincie, în localitǎţi unde nu existǎ activitate teatralǎ profesionistǎ.

Oamenii vor simţi întotdeauna nevoia de a fi împreunǎ, la piaţǎ, la restaurant sau la teatru. Deocamdatǎ structurile noastre genetice profunde nu au fost încǎ modificate, oricât ne-am uita la televizor, izolaţi fiecare în bârlogul sǎu. În mod natural mai avem nevoie şi sǎ ieşim din ascunzǎtoare, sǎ ne apropiem de ceilalţi. Mi-a atras atenţia într-o zi o inscripţie într-o cafenea parizianǎ: «Nu avem wi-fi, vorbiţi între voi».”

Libertatea instalează haosul, dar optimismul rezistă

Startul pe care l-a trăit în regimul comunist l-a ajutat pe Vișniec să-i poată înțelege atât pe cei care încă sunt nostalgici după acele timpuri, cât și pe cei care sunt dezamăgiți de ritmul lent cu care România avansează ideologic și tehnologic: „Absolut nimeni nu a promis, în momentul cǎderii comunismului, cǎ lucrurile vor merge automat mai bine. Libertatea nu aduce în mod automat democraţie – ea poate aduce şi haosul. Iar economia de piaţǎ nu aduce automat prosperitate pentru toţi – ea poate aduce şi inegalitǎţi insuportabile, haos speculativ şi corupţie. Cred cǎ aşteptǎrile unei pǎrţi a populaţiei au fost prea mari, dar România a mers totuşi în sensul istoriei, adoptând un model care şi-a demonstrat eficienţa în Occident. Totuşi, românii au plǎtit un lung tribut în timp înapoierii în care se afla România, la nivel de tehnologie, dar şi de mentalitǎţi. Îi înţeleg deci pe nostalgici, îi compǎtimesc pe cei care şi-au pierdut rǎbdarea.”

Dar lupta nu este pierdută! Deși dezamăgit pe parcursul anilor, Vișniec întrezărește o puternică șansă de revenire la viață a spiritul civic chiar în lumina alegerilor prezidențiale din noiembrie 2014: „România pǎstreazǎ intacte toate atuurile pentru a reuşi. Poate cǎ actuala campanie împotriva corupţiei va salva şi democraţia româneascǎ de la înec, poate cǎ românii vor fi mai activi în calitate de cetǎţeni care cred în democraţie, în forţa lor…

Alegerea preşedintelui Iohannis, sau mai precis a unui outsider, într-un context în care nimeni nu-i dǎdea nici o şansǎ… o interpretez ca pe o imensǎ dorinţǎ a electoratului român de a regenera democraţia. Si mǎ face sǎ mǎ gândesc la ce spunea Abraham Lincoln: «Poţi prosti un întreg popor o bunǎ bucatǎ de vreme, iar pe unii oameni îi poţi prosti tot timpul, dar nu poţi prosti un întreg popor tot timpul».”

Jurnalismul românesc – încă un motiv de mândrie

Nu, presa nu a murit. Iar cei care spun acest lucru nu știu sau nu vor să se uite acolo unde trebuie. Deși „tabloidizarea informației” pare să fie scopul tot mai multor instituții de presă, iar ratingul a ajuns să justifice aproape orice, Matei Vișniec îi atribuie în continuare presei de calitate titlul „câine de pază al democrației”: „Citesc deseori cu mare plǎcere analizele care se fac în presa românǎ şi cred sincer cǎ existǎ în România jurnalişti de mare valoare, capabili sǎ confere presei rolul de contra-putere în stat.

Aş mai adǎuga ceva: jurnaliştii din România şi din Europa de Rǎsǎrit sunt mai puţin îndoctrinaţi de noua dictaturǎ a gândirii politice corecte care s-a nǎscut în Occident. Ar fi cu totul paradoxal sǎ descopǎr într-o zi cǎ m-am exilat în Franţa pentru cǎ nu mǎ puteam exprima liber în România dar cǎ în România, acum, sunt abordate cu mai mult curaj unele teme «delicate» precum şocul dintre culturi sau impactul imigraţiei asupra civilizaţiei europene.”

Matei Vişniec, dramaturg-etalon al secolului XXI

Se declară încântat de cei 25 de ani de jurnalism independent la Radio France Internationale, în care a ales şi a tratat subiecte fǎrǎ nici o presiune exterioarǎ, fǎrǎ a fi cenzurat sau „reorientat”, fǎrǎ a i se aduce vreun reproş sau vreo criticǎ în interiorul „casei”.

Deşi este stabilit în Franţa din 1987, se numeşte cu mândrie român, chiar şi atunci când vorbeşte în limba franceză.