Minciuna, un rău necesar din viața noastră. Cum a ajuns creierul să se obișnuiască cu ea și de ce stă la baza evoluției umane

În ultimul timp, se spune că unul dintre principalii factori care au dus la dezvoltarea inteligenţei umane a fost complexitatea sociabilităţii umane. Şi cum unul dintre elementele inteligenţei sociale este machiavelismul, specia umană pare să fi evoluat având la bază decepţia şi capacitatea de a-i induce pe ceilalţi în eroare, cu scopul de a-ţi asigura propria supravieţuire.

După ce s-a analizat tocmai fenomenul minciunii din perspectivă evoluţionistă, Luke McNally şi Andrew L. Jackson au indicat că minciuna a ajutat oamenii să se înţeleagă mai bine încă de la începutul speciei noastre. De ce? Pentru că micile minciuni ne aduc avantaje importante. Oamenii folosesc neadevăruri pentru a flata, pentru a câştiga încrederea celor din jur şi pentru a se face mai atrăgători în ochii şefilor şi în cei ai potenţialilor parteneri.

Pe măsură ce devenim tot mai inteligenți, neocortexul, cea mai recentă parte a creierului nostru, se mărește și devine capabil de minciuni din ce în ce mai elaborate. Unii cercetători spun că începem să mințim de la 6 luni. Chiar poți observa cum un bebeluș care plânge se oprește pentru un moment pentru a observa dacă i se acordă atenție, după care, dacă este nevoie, își continuă spectacolul. În perioada liceului ne mințim deja propria mamă o dată la 5 conversații.

Studiile arată că:

· auzim între 10 și 200 de minciuni pe zi, marea majoritate fiind minciuni albe
· obișnuim să mințim străinii mai mult decât ne mințim colegii sau rudele
· extravertiții mint mai mult decât introvertiții
· bărbații folosesc minciunile despre propria persoană de 8 ori mai mult decât minciunile îndreptate către alții, pe când femeile mint mai mult pentru a proteja alte persoane

Minciunile fac parte din noi și din cultura noastră. N-am fi departe de adevăr dacă am spune că toată lumea minte.

Dar nu numai oamenii mint

În 1983, gorila Koko, cea care a fost învățată limbajul semnelor, a dat vina pe pisica ei atunci când chiuveta din camera ei a fost găsită smulsă din perete.

Legătura dintre minciună și inteligență

Mincinoșii patologici au cu 25% mai multă substanță albă decât ceilalți oameni. Asta înseamnă că fac conexiuni rapide, țin minte ceea ce spun, studiază fețele celorlați și își controlează emoțiile în același timp. Dacă lucrurile ar merge perfect, acești oameni ar învârti acum lumea pe degete.

Doar că totul funcționează în echilibru, iar surplusul de substanță albă este “compensat” de un deficit de substanță cenușie, ceea ce înseamnă că gândirea rațională are de suferit.

La un moment dat bulgărele de minciuni începe să se topească, mincinoșii se contrazic sau emit semnale evidente ale minciunii:

prin cuvinte: limbaj formal elaborat (de exemplu „nu am avut” în loc de „n-am avut”), distanțare de problema în sine („nu am fost în acel loc” în loc de „n-am fost acolo”, „nu am fost cu acea persoană” în de folosirea numelui persoanei respective), cuvinte care să întărească încrederea („crede-mă că…”, „pe cuvânt că…”, „îți spun adevărul”), pauze sau ezitări, prea multe sau prea puține detalii, căi alternative de comunicare (telefon, email sau sms în loc de conversații față în față).

prin limbajul corpului: corp îndreptat, privit în ochi mai mult decât este normal (oamenii sinceri nu mențin un contact vizual îndelungat), mâini sau picioare încrucișate, atingerea gâtului sau a umerilor, zâmbet bineînțeles fals la finalul poveștii, mișcări ale ochilor înspre stânga (din poziția în care tu privești acea persoană).

Cum se obișnuiește creierul cu minciuna

Minciunile pot fi asemănate cu bulgării de zăpadă care, odată lansați la vale, devin din ce în ce mai mari, potrivit unui studiu realizat recent la University College London. Oamenii de știință au aflat că, pe măsură ce obiceiul de a minți continuă, creierul se obișnuiește și se desensibilizează, informează New Scientist.

În multe cazuri, minciunile încep de la adevăruri nevinovate și ajung să escaladeze, iar exemplele sunt peste tot, fie că e vorba de domeniul științific, politic, financiar sau de infidelitate, după cum susține Tali Sharot de la University College London.

Sharot și colegii săi au încercat să afle dacă mințitul desensibilizează creierul, așa cum se întâmplă în cazul unei imagini violente pe care o vedem de multe ori și care ne impresionează din ce în ce mai puțin.

În urma experimentelor, ea a descoperit că voluntarii care mințeau în beneficiul partenerilor de teste au făcut acest lucru fără rețineri, iar în fiecare dintre aceste runde minciunile s-au situat la același nivel.

Dar când lucrurile neadevărate erau rostite în beneficiu personal, lipsa de onestitate a voluntarilor a escaladat în timp, fiecare minciună fiind mai mare decât cea de dinainte.
Scanările realizate la nivelul creierului au demonstrat că prima minciună este asociată cu o creștere a activității amigdalei cerebrale, zona implicată în răspunsurile emoționale.

Însă, pe măsură ce minciunile progresează, această activitate se diminuează.

''Atunci când minți sau înșeli în beneficiul personal, acest lucru te face să te simți rău'', a spus Sophie van der Zee de la Universitatea Free din Amsterdam. ''Dar când continui să minți, această senzație dispare, așa că ai mai multe șanse s-o faci din nou'', a explicat ea.

Sharot a atras atenția că ''acest lucru subliniază pericolul pe care îl reprezintă implicarea în acte mici de lipsă de onestitate'' și că persoanele care mint des devin din ce în ce mai bune la acest lucru și mai greu de prins.

De fapt, Robert Trivers, specialist în biologia evoluţionară, susţine că oamenii au dezvoltat mecanismul de autoamăgire pentru a învăţat să îi mintă mai bine pe ceilalţi fără a da semne de înşelăciune. Cu alte cuvinte, noi toţi am învăţat să minţim atât de bine, încât chiar şi noi să credem o parte din propriile noastre invenţii.

Există diverse tipuri de minciuni:

· minciuni care ascund (omit) adevărul – pentru a proteja sentimentele, pentru a evita un moment ciudat, pentru ca tu să nu știi adevărul
· minciuni care falsifică adevărul (minciunile clasice) – sunt cele care înlocuiesc în mod intenționat faptele reale
· minciuni despre cauza unei emoții – emoția este reală, dar este mascat adevăratul motiv al apariției ei
· aprobarea adevărului cu un umor exagerat – pentru a distrage atenția de la faptele reale.

Tu când ai mințit ultima oară și de ce?