Nicolae Grigorescu Om sarac, artist bogat

Nicolae Grigorescu a trebuit sa munceasca mult pentru a razbate in cariera artistica pe care si-a ales-o. Sau care l-a ales, deoarece faptul ca la doar 10 ani era capabil sa picteze icoane tine de domeniul harului. La varsta la care altii abia incep sa constientizeze ce e cu lumea din jur, el reusea sa o exprime prin pictura. Totusi, nasterea lui nu a fost tocmai o mare bucurie pentru sotii Grigorescu, care aveau deja cinci copii. Era o familie saraca, din satul Pitaru de langa Bucuresti, "fara noroc si plina de griji", dupa cum o numeste Alexandru Vlahuta, biograful si prietenul de mai tarziu al pictorului. Cand sotul i-a murit, Ruxandra Grigorescu s-a mutat cu cei sapte copii la Bucuresti, in casa unei matuse. A inceput sa munceasca din greu, fiind croitoreasa, pentru a-si intretine familia. Dupa trei ani de ucenicie petrecuti sub indrumarea pictorului ceh Anton Chladek, tanarul Grigorescu incepe sa picteze iconite pe care apoi le vinde "la obor", spre bucuria mamei lui: "Cu cea dintai afacere a mea facusem vreo zece sorcoveti. Cand i-am pus mamei in mana, s-a uitat la bani, apoi la mine, m-a intrebat ingrijata de unde-s, ca eu lucrasem pe ascuns icoanele. Cand i-am spus, m-a sarutat, a dat sa zica ceva, dar s-a intors repede cu fata spre fereastra, ca-i venea sa planga. A fost, poate, cea mai fericita zi din viata mea".

"Mesterul Nicu"

Pana la 17 ani, "mesterul Nicu" devenise unul dintre cei mai cautati zugravi de biserici. A pictat biserica din Baicoi, unde se gasesc si acum cele mai vechi icoane ale sale cu data sigura, manastirea Zamfira – ale carei picturi sunt considerate unicat, fiind singurele pe care Grigorescu le-a executat in fresca – si Agapia. Dar bisericile erau prea mici pentru ambitiile artistului. Si-ar fi dorit sa-si perfectioneze arta la Academia de Pictura din Roma, insa petitiile trimise domnitorului pentru a obtine sprijin financiar au ramas fara raspuns. Ar fi vrut sa obtina bursa de studii in Italia, din 1857, dar nu detinea certificatele de studii necesare. Norocul i-a suras patru ani mai tarziu, cand Mihail Kogalniceanu l-a ajutat sa plece cu o bursa la Paris, la studiile mult visate. Constient fiind de propriile-i lacune in formatia artistica, Grigorescu s-a preocupat in primul rand de compozitie si desen. A fost admis la Scoala de Belle Arte si in atelierul lui Sebastian Cornu, unde a fost coleg cu Auguste Renoir. De asemenea, frecventa cele doua mari muzee pariziene, Luvru si Luxemburg, executand copii dupa maestrii Rembrandt, Rubens, Salvator Rosa sau Piere-Paul Prud'hon. A avut contact si cu pictorii Millet, Corot, Gustave Courbet si Theodore Rousseau, de indata ce s-a alaturat Scolii de la Barbizon, renuntand astfel la studiile clasice. Artistii care creau in acest sat din padurea Fontainebleau formau un grup artistic independent, preocupat de pictura en plein air, care va pregati afirmarea impresionismului. Aici, Grigorescu si-a format si perfectionat viziunea si mijloacele de expresie in domeniul peisajului.

Treptat, lucrarile romanului au inceput sa fie expuse in diferite saloane franceze de arta. A participat cu sapte tablouri la Expozitia Universala de la Paris, din 1867, la expozitia pictorilor din Barbizon, de unde Napoleon al III-lea i-a cumparat panza O glastra cu flori, si la Salonul de la Paris din 1869. Expozitia de la Sala Martinet, din 1877, a starnit comentarii elogioase in presa franceza: "Publicul parizian s-a oprit dinaintea unei expozitii in care se afla un numar de tablouri de o originalitate si de o virtuozitate rara. Aceste lucrari sunt semnate cu numele Grigorescu. Cunoasteti acest artist? Fara indoiala nu, ca el este un modest, un muncitor neobosit, un om ce nu stie ce e reclama".

Razboi si arta

Grigorescu s-a intors deseori in Romania, calatorind prin Galitia, Moldova, Campulung, Targoviste si Rucar pentru a aduna material documentar. Dupa finalizarea studiilor, a revenit in tara, unde numele sau era deja cunoscut. Expozitia organizata in 1873 de "Societatea amicilor belle-artelor din Romania" i-a expus nu mai putin de 146 de lucrari. Este perioada in care Ion Ghica a platit cei 10.000 de lei pentru tabloul Tiganca de la Ghergani, cel mai mare pret platit pana atunci pentru o pictura romaneasca. In 1877, patriotismul si dorinta de a-si exersa atentia si darul observatiei l-au determinat pe Grigorescu sa accepte propunerea guvernului roman de a participa la razboiul de independenta in calitate de "pictor de front". A asistat la lupte si a realizat sute de desene si cateva panze, cea mai cunoscuta fiind Atacul de la Smardan, lucrare comandata de Primaria Capitalei. Dupa o perioada de 11 ani in care lucreaza mai mult in Franta, la Vitre sau in atelierul de la Paris, pictorul roman se stabileste in 1890 la Campina, impreuna cu sotia si fiul lui. Este perioada in care s-a dedicat subiectelor rustice, pictand portrete de taranci, care cu boi pe drumuri prafuite si peisaje de tara. In patru ani, Grigorescu si-a prezentat operele in sapte expozitii personale la Ateneul Roman, fiecare dintre ele incununata de succes. Si asta in ciuda faptului ca pictorul nu obisnuia sa-si faca nici un fel de reclama, nu trimitea invitatii si nu raspandea afise prin oras. Iata cum descrie N. Petrascu expozitia din 1895: "Afara, pe zidurile cladirii, nici un afis. Abia pe usa salii de expozitie, un afis cu numele lui. In coltul de langa fereastra, Grigorescu in picioare, palid, ras, curat, cu un calm vast in infatisare, care acoperea cu greu pulsul unui suflet agitat".

Aceasta este imaginea care transpare din mai toate descrierile celor care l-au cunoscut: un om bland, modest si solitar, preocupat sa-i bucure pe ceilalti prin arta lui. Desi avea tulburari de vedere inca de la varsta de 49 de ani, a continuat sa picteze. Nu a fost un geniu nebun ca Van Gogh si nu a avut o slabiciune pentru femei ca Picasso. Dar a fost un geniu care a pictat cu pasiune, neincetat, pana in ultimul moment al vietii. Opera lui numara peste 300 de lucrari, ultima – Intoarcere de la balci – ramanand neterminata pe sevaletul sau din atelierul de la Campina. Avea 69 de ani cand a murit si regretul ca ar fi putut sa ofere mai mult din talentul lui, daca ar fi fost ajutat mai mult: "Regret timpul pretios ce am pierdut. Daca statul mi-ar fi facut macar un modest atelier acum cativa ani, cand abia aveam cu ce trai, dar cand eram in putere, cate panze de valoare pentru neamul nostru n-as fi facut… Asa, a trebuit sa fac, cum puteam, panze pe o suta -doua de lei. Si am pierdut un timp nepretuit, cu care nu ma voi mai intalni".