O profesie, sau ce? Gânduri despre actorul de ieri și de azi, despre prezent și masa din bucătărie…

Întrebări despre profesia de actor, rostite pe fondul tocmai sărbătoritei Zile Mondiale a Teatrului și pe fondul tuturor zilelor în care ne mai gândim la teatru și la actorii noștri.

Ce ne puteți spune despre actorul de ieri și de azi?

Actorul de ieri și de azi rămâne același în alcătuirea lui morfologică. Datele personalității lui sunt aceleași din cele mai vechi timpuri. Pe actor îl costă actualul în vibrația lui majoră. Îl costă și povestea nefericită de dragoste a vecinului, cât și războaiele de pe alte continente. Este ceva în această alcătuire care îl face pe actor să se deosebească de ceilalți oameni.

Fără aceste însușiri obligatorii, meseria de actor poate lua aspectul unui hobby. Cum spune Caragiale, când vorbește despre deosebirea dintre un profesionist și un amator în teatru – Amatorul se desfășoară la nivel de divertisment, în timp ce profesionistul trăiește un fel de damnare a sorții, care parcă l-a ales pe el pentru a spune ceva important ”lumii”, ceva ce trebuie spus. În această ecuație, când vorbim despre actor, segmentul se limitează la o categorie pe care vreau să o amintesc eu acum și aici, agresată fiind de acceptul cvasiunanim al societății noastre, care s-a extins bezmetic și lipsit de judecăți de valoare autentice unui număr foarte larg de actori, folosit în exces în telenovelele lamentabile difuzate pe posturi de televiziune. Nu despre ei este vorba aici. Eu nu pot vorbi în numele lor. Time table-ul lor este altul. Și cu toate acestea, în ei se recunosc cei mai mulți români. Iar eu cred că tocmai aici este ”buba”.

Cum este iubirea în filmul românesc?

Aha….Deci…..Mă aflu într-o sală de cinematograf. Liniște. Oamenii sunt atenți, concentrați. Pe ecran, doi tineri, un bărbat și o femeie se privesc, se plimbă, își dau mâna, se sărută. Își spun cuvinte obișnuite, știute de noi toți. Dar, dincolo de aceste cuvinte, ei se leagă prin ceva tainic, magic, știut numai de ei, dar pe care noi, cei din sală, îl simțim și ne emoționăm. Participăm intens, cu poveștile noastre, cu amintirile noastre, la viața lor care începe să se înfiripeze pe ecran. El: ”Te iubesc”. Ea: ”Și eu”. El: ”De ce?”. Ea: ”Așa”. Și ea moare de leucemie. Sfârșit. Și acum, cum arată pe la noi povestea de dragoste: El: ”Mă Lucico, de ce ești nașpa și nu vrei să ne-o punem?” Ea: ”Auzi, mă, ți-a luat tac-tu Peugeot-ul ăla”. El: ”Da ce fă, un Logan ce are? Te dezechilibrezi?” Ea: ”Nu, mă, că eu am mintea-n cap. Sincer. Da fii și tu mai șmecher!”.

Te iubesc, rostit sau nerostit, fericit sau nefericit, dar întotdeauna trăit, întotdeauna prezent în viețile noastre….. Te iubesc. Și atunci, de ce în cinematografia românească ”te iubesc” lipsește? De ce este mai interesant să vorbim despre bubele și puroiul unei societăți năuce, decât despre absolutul pe care fiecare îl poartă în el? În această perspectivă a unei trăiri complete, definitorii, complexe, filmul românesc, după părerea mea, nu și-a spus cuvântul, specificul, părerea….

Cum vi se par vremurile pe care le trăim?

Trăim cu toții niște vremuri grele și urâte pe care nu mai știm să le stăpânim și să le facem față. Să ne împrietenim cu ele. Am ajuns la o perioadă a existenței noastre, în care vocile lucide nu mai sunt luate în seamă și noi ne simțim înghițiți parcă de osânza care crește ca un hibrid în măruntaiele noastre și ne invadează organismele, care de mult au încetat să se mai apere. Și ca într-un film science-fiction, s-ar putea ca foarte curând ceea ce era excrescență și periferic să devină organism principal și să ne înghită într-o rapacitate fulgerătoare, caracteristică noilor organisme.

Ceea ce apare în jurul nostru la nivel de societate este un circ grotesc și jalnic cu rezonanțe tragice. Asistăm la o modificare la nivel de celulă a tot ce se poate denumi viu și autentic, sănătos și spiritualizat. O vulgaritate extrem de agresivă pune stăpânire pe tot ceea ce se numește manifestare umană și uite așa aproape tot ceea ce apare pe ecrane sau la televiziune este total lipsit de gust și a devenit modul nostru de viață.

Și actorul?

În acest context, actorul, în căutările lui încercănate și bântuit de lumile Shakespeariene sau Cehoviene, de majorele psihologii ale marilor autori dramatici, sunt siluiți în producții de film în special, unde așa cum înainte de ’89, problemele erau false și din vârful buzelor, acum sunt de o trivialitate uimitoare, asezonată cu o vulgaritate care face rating. Totul se face ca ”pe stradă”, la veșnica masă din bucătărie. Nu îți poți alege modelele din psihologia de la bloc. Dar se pare că nu mai avem nevoie de modele! Suntem o generație spontanee, autosatisfăcută și automulțumită de meditațiile ei artistice, ale cărei repere se rezumă la experiențe personale din Titan și Balta Albă.

Nu mai avem modele?

Un om, o generație care trăiește fără repere, fără modele, suferă, după părerea mea, de suficiență și prostie. O generație trebuie sa apartina unei identitati culturale. Atunci când nu există repere, modele, dimensiunea culturală nu poate fi atinsă. Așa încât nu mai putem vorbi de termenul de generație. Biologicul nu va lăsa nicio componentă posterității. Sau, dacă există încercări culturale chinuite în cadrul acestei generații, care se vrea spontanee, ele cu siguranță vor fi caduce. Trăim într-o lume în care urâtul ia forme alarmante. Filmul românesc vorbește pleonastic despre acest adevăr. Etapa aceasta cu adevărul ar trebui depășită pentru că nu este deloc interesantă în artă. Pe cine interesează că ești adevărat? O etapă într-adevăr artistică ar fi aceea de a da o dimensiune majoră urâtului. Cotidianul urâtului nu este interesant pe ecran decât în măsura în care are puterea de a restructura sufletului privitorului după vizionare.

Dă-mi urâtul într-o formă exacerbată pe ecran, încât să nu fie pur și simplu o știre dela ora 5, în așa fel încât să producă în mine, spectator, adevărata tulburare. Neorealismul italian a făcut aceasta în anii ’60. Asta fac și Lucian Pintilie, Nae Caranfil și Mircea Danieluc în filmele lor, fiind totuși neincluși în ”noul val”.

Doamnă Ioana Pavelescu, înapoi la actor…

Teatrul a devenit refugiul acelor actori care cred că menirea lor se definește în rezonanțe majore. În teatru energiile au rămas autentice și actorul își găsește locul. În teatru actorul își agresează în permanență limitele, stârnit fiind de texte ale marilor gânditori ai lumii și secolelor. Este o mare discrepanță, la ora actuală, între teatrul și filmul românesc. Iar publicul românesc, care a devenit extrem de heteroclit, își află interlocutorul în funcție de opțiunile lui culturale. Bine și așa! Nu?