Oglinda lui Steve Jobs
Un CEO mi-a explicat ca dupa 35 de ani de experiente dintre cele mai diverse, in cele mai imposibile pozitii de management, a ajuns la concluzia ca in viata profesionala, oamenii sunt motivati de doua spaime majore: panica de a nu apartine unui grup si frica de a nu castiga destul. Cele doua sunt legate, spunea el, si, speculate judicios devin pentru orice manager de top un instrument de control diabolic de eficient. Pare o afirmatie stupida de genul celor din cartile care te invata intr-o suta de pagini cum sa devii destept si bogat. Incercati insa sa va amintiti daca ideea de a nu mai face parte dintr-un grup de oameni care conteaza pentru voi v-a produs o asemenea neliniste, incat ati fost dispus la cele mai neobisnuite compromisuri?
Fara a intra intr-una dintre spinoasele probleme ale managementului – cea legata de setarea coerenta a indicatorilor de performanta – putem da un raspuns simplu: judecam succesul raportandu-ne fie la propria idee de performanta, fie la cea impusa de grupul in care functionam. Cea dupa care ne conducem cel mai des (mult prea des, dupa mine) si pe care punem din ce in ce mai mult pret, este cea a standardului impus de grup.
De aceea am sa incerc sa lamuresc mai intai de ce nu cred ca, in caz ca o cheie a succesului exista, ea sta in depasirea celorlalti. Problema provine din felul in care un principiu fundamental, comun capitalismului si sportului, a fost adus in zona tulbure a performantei in cariera individuala: competitia. Daca in piata competitia e sanatoasa pentru ca regleaza cel mai bine cererea si oferta, daca in sport competitia e insasi esenta, iar ideea de "invingator unic" e limpede, lucrurile nu mai sunt deloc clare atunci cand vorbim despre "succesul personal" raportat la standardele/asteptarile unui grup anume.
Un exemplu banal: mediul intreprin-zatorilor. E la moda ca revistele de specialitate sa publice topuri ale averilor personale. Asta face din "banii facuti anul trecut" un element crucial in felul in care grupul – mediul de afaceri – judeca succesul membrilor sai. In realitate, banii sunt o consecinta, nu un scop, iar soliditatea si renumele unei afaceri pot valora mai mult decat profitul imediat. Aici e si legatura cu una dintre cele doua spaime majore de care vorbeam la inceput: frica de a nu mai apartine unui grup sau, altfel spus, frica de esec. Prin contrast, autodepasirea presupune cu totul alt fel de abordare. A te autodepasi presupune sa intelegi mai intai unde esti. Asta inseamna sa iti cunosti limitele, sa intelegi la ce esti bun si, mai important, la ce nu vei fi niciodata bun. Iar rezultatul unei astfel de abordari e sanatos si in plan personal si in plan profesional: "Sunt fericit cu mine insumi si pot sa-mi asum sarcini pe care sunt sigur ca le pot indeplini cu succes". Adica, intr-o afirmatie simpla, am succes.
Iar daca asta nu vi se pare mare lucru, intrebati-va cati dintre voi sunteti impacati cu ce si cine sunteti si de cate ori in ultimul an ati acceptat sarcini aproape la limita puterilor/competentelor voastre doar pentru ca ati vrut sa aratati celor din jur ca sunteti cel mai bun?