Sfârșitul erei manufacturii. Se apropie?

Dacă înţelegem forţele care au stat în spatele schimbărilor ce au intervenit în structura industriei începând din acele vremuri, atunci vom înţelege mai bine cum şi de ce se inversează acele dinamici şi ce anume ar putea însemna acest lucru pentru viaţa noastră de zi cu zi.

Pentru a construi o afacere mare, trebuie să câştigi un volum de vânzări mai mare decât alţii într-o piaţă foarte concurenţială; lucrul acesta înseamnă că trebuie să ai un avantaj pe care concurenţii tăi să nu-l poată egala. Pentru a avea valoare, un avantaj competitiv trebuie să se manifeste în unul dintre elementele ce definesc „reîntoarcerea” capitalului investit: venituri, costuri sau capitalul folosit. În vremurile Atenei clasice, cu nicio maşinărie industrială la dispoziţie şi în condiţiile în care cea mai mare parte din muncă era depusă de sclavi – ale căror costuri de întreţinere erau identice şi al căror cost de capital reflecta abilităţile lor – nu era posibil să capeţi vreun avantaj din punctul de vedere al costurilor sau al utilizării capitalului. Pentru a concura cu succes, trebuia să-ţi diferenţiezi produsul ca să-l faci să valoreze mai mult decât cele ale competitorilor tăi.

Citește și De ce scandalurile din compania ta „te vor urmări” la orice job

Un bijutier talentat putea să-şi diferenţieze munca, dar s-ar fi chinuit să se extindă în cazul în care clienţii asociau munca sau „lucrătura” bijuteriei exclusiv cu el, ca individ. Pentru a forma o întreprindere mare, era necesar să aibă un produs a cărui calitate conta, dar care trebuia să fie făcut de către o întreagă echipă de oameni. Scuturile sunt un exemplu foarte bun; calitatea lor conta foarte mult pentru cumpărători şi fiecare scut avea nevoie, pentru a fi creat, de o echipă de opt oameni. Operaţiunea manufacturieră cea mai mare din Atena era o fabrică de scuturi despre care se spunea că ar fi avut ca angajaţi 120 de sclavi.

Pentru o gamă imensă de alte produse, care formau cea mai mare parte din consum – precum hainele de fiecare zi, vasele şi obiectele simple din ceramică, obiectele simple din metal şi obiectele de tâmplărie – nu exista nicio bază pentru diferenţiere. În aproape toate gospodăriile în care trăiau cetăţenii Atenei, probabil că oamenii îşi confecţionau singuri propriile haine. Probabil că unii aveau un surplus pe care să-l vândă, iar alţii erau nevoiţi să cumpere unele haine. Multe gospodării aveau probabil nişte obiecte simple de lemn, ceramică sau metal pentru propriul uz şi, uneori, pentru schimbul cu vecinii sau pentru vânzarea în piaţă.

Natura unei societăţi în care cea mai mare parte a gospodăriilor participă, cel puţin ocazional, la fabricarea bunurilor, este diferită în mod radical de lumea cu care suntem noi obişnuiţi. Pentru cetăţenii atenieni, flexibilitatea oferită de fabricarea ocazională a unor lucruri a format o componentă ce oferea o sursă de venit vitală şi făcea parte dintr-un întreg portofoliu de activităţi. Probabil din cauză că era o societate în care existau atât de mulţi sclavi, cetăţenii evitau, în general, să muncească pentru alţii. Dacă erai foarte presat, probabil că ai fi fost de acord să îl ajuţi pe un vecin cu munca la fermă şi să fii plătit pentru asta, de obicei în natură, dar nu te-ai fi „înscris” pentru prea mult timp la o asemenea muncă. Unele dintre îndatoririle civice erau plătite, inclusiv serviciul militar, participarea la consiliile ce deliberau asupra unor chestiuni şi îndatoririle asumate în urma selecţiei ca jurat în procese – dar, cu excepţia vremurilor de război, aceste plăţi nu ar fi fost suficiente pentru a asigura traiul unei familii pentru întregul an. În marea lor majoritate, cetăţenii aveau o mică fermă, care le asigura o parte din alimente dar, în general, nu toate alimentele de care aveau nevoie pentru a se hrăni.

Reducându-şi cheltuielile şi aducând în casă un venit prin fabricarea unor produse gospodăreşti simple, cetăţenii atenieni reuşeau să se bucure de o viaţă bogată şi variată. Ei aveau timp să se ducă la teatru şi la jocuri, iar unii, în mod evident, aveau timp să filozofeze. Neavând nişte angajamente permanente luate faţă de un angajator, ei puteau să răspundă imediat unei chemări la arme venite din partea armatei şi puteau să voteze într-un consiliu şi să acţioneze în calitate de juraţi atunci când erau solicitaţi să îndeplinească această îndatorire. Este posibil ca unii să fi ales să muncească din greu ca să-şi îmbunătăţească venitul, dar puţini vedeau lucrul acesta drept un obiectiv major. Acest stil variat de lucru pe cont propriu susţinea practica democraţiei şi minunatele realizări ale Atenei în materie de arhitectură, dramă, artă şi filosofie.

Revoluţia industrială a schimbat economia procesului de fabricaţie prin crearea unor noi forme de avantaj competitiv, bazate pe costurile de operare şi pe investiţia de capital. Începând din secolul 18, costurile mai reduse oferite de mecanizare, de producţia de masă şi de răspândirea pe scară largă a informaţiilor au împins producţia în unităţi mai puţine şi mai mari, iar meşteşugarul amator care lucra în atelierul familiei sale a fost „împins afară” de pe piaţă până când a ajuns aproape de dispariţie. Din punct de vedere social, fabricarea „de mână” a unor produse încetase să mai fie, pentru meşteşugarul cu abilităţi modeste, o oportunitate de a-şi suplimenta sursele de trai, combinând-o cu o gamă largă de alte activităţi utile sau interesante. În secolul 20, singura cale de a câştiga bani prin fabricarea lucrurilor era, în cea mai mare parte din cazuri, cea prin angajarea full-time, iar celor implicaţi în acest regim de muncă le rămăsese prea puţin timp pentru orice altceva.

Şi totuşi, acum Revoluţia Informaţională inversează efectul consolidant – în sensul de unire în unităţi mari de producţie, ce produc pe scară largă nişte produse „de serie” – al Revoluţiei Industriale. Internetul elimină multe dintre avantajele informaţionale conferite de amplasarea în aceeaşi locaţie şi de împărţirea costurilor. Există o nevoie mai redusă de cunoaştere sau ucenicie „din interior”: cursurile online, pentru orice meserie poţi numi, durează de la doar câteva ore şi până la multe luni. Există o grămadă de site-uri care te vor ajuta să ţii pasul cu moda sau inovaţiile din meseria aleasă. Materiile prime, chiar şi cele foarte specializate, pot fi obţinute prin aprovizionarea de la firmele postate pe Internet şi pot fi obţinute la orice grad dorit de pre-procesare. Site-uri precum Maker’s Row (pe care sunt prezentate 5000 de fabrici), Etsy (specializat în comercializarea de produse hand-made si vintage realizate de micii producători şi meşteşugari independenţi), Alibaba (o platformă globală ce face legătura între cumpărători şi furnizori din întreaga lume), precum şi alte platforme similare, le permit celor care confecţionează diverse produse să-şi găsească clienţi – sau furnizori – fără să aibă cheltuieli masive de publicitate sau distribuţie.

Site-urile de crowdfunding precum Indiegogo şi Kickstarter îi pot ajuta pe micii producători independenţi cu finanţarea (crowdfunding-ul este un proces specific, prin care resursele financiare de care are nevoie o persoană pentru un proiect personal sunt obţinute de la un grup numeros de oameni, fiecare contribuind cu o sumă oricât de mică, şi nu de la bănci sau alţi furnizorii tradiţionali de împrumuturi). Iar procesul fizic în sine este simplificat şi transformat prin sisteme de micro-control programabile, aparate de tip CNC micuţe (maşini de tăiat sau decupat materiale, controlate prin computer, care pot avea chiar dimensiuni pentru folosit acasă, similare celor ale unui computer de tip desktop) şi imprimante 3D. Acum este mult mai uşor şi mai ieftin decât a fost vreodată să confecţionezi nişte produse de înaltă calitate, după propriile tale idei şi design-uri.

Implicaţiile pe care le are acest fenomen – pentru persoanele individuale, pentru societate şi pentru companiile care fabrică produse – sunt semnificative. Pentru individ, restaurarea egalităţii competitive dintre meseriaşul „de acasă” şi marea fabrică creează oportunităţi reale pentru stilul de viaţă bazat pe lucrul ca freelancer. Aşa cum a scris revista Forbes anul trecut, 60% dintre membrii Generaţiei Mileniului din SUA stau mai puţin de trei ani într-un job, iar 45% dintre ei ar prefera o flexibilitate mai mare în locul unui salariu mai mare. Într-un sondaj de opinie recent, 87% dintre absolvenţii universităţilor din Marea Britanie care au urmat cursuri postuniversitare au văzut lucrul pe cont propriu ca freelancer ca fiind foarte atrăgător, iar 85% dintre ei cred că freelancing-ul va deveni „norma”, deci ceva obişnuit şi practicat pe scară largă. Mulţi sunt atraşi de ideea de a face ei înşişi anumite obiecte; de aici şi reînvierea pieţelor şi târgurilor meşteşugarilor şi ale micilor fabricanţi de produse făcute „în casă”. Revista „Make”, dedicată celor care confecţionează singuri produse şi obiecte pe principiul „DIY” („Do It Yourself”) sau împreună cu alţii, pe principiul „DIWO” („Do It With Others”) are un tiraj plătit de peste 100.000 de exemplare , aflat în creştere rapidă, iar la seria sa de târguri „Maker Faires” au participat, în anul 2013, 195.000 de oameni.

Deja de mult timp, majoritatea oamenilor din lumea ţărilor dezvoltate şi-a petrecut anii în care se aflau „în floarea vieţii” urmărind o carieră specifică full-time. Acum mulţi dintre ei au de gând să-şi împartă timpul între diverse forme de venituri şi activităţi de petrecere a timpului liber, urmând direcţia în care îi duc starea de spirit şi necesităţile financiare. Oare putem să folosim oportunităţile pe care le aduce această libertate pentru a crea o societate măreaţă aşa cum au făcut cetăţenii Atenei, sau vor exista o grămadă de „mâini” inactive cărora „diavolul le va găsi ceva de făcut”? Şi care sunt implicaţiile pentru sistemul de sănătate, pentru ajutoarele de şomaj, pentru bonurile de masă emise ieftin de statul american pentru cei cu venituri mici, pentru fondurile de pensii, pentru ipoteci, pentru serviciul militar?

Unele dintre companiile a căror activitate principală este cea de fabricaţie a produselor se vor confrunta cu o provocare complet nouă – una în care armele „obişnuite, din stoc” ale eficienţei crescânde şi ale reducerii costurilor nu le vor fi de mare ajutor. Dintre fabricanţi individuali de obiecte, vor fi foarte puţini cei îşi vor evalua timpul de lucru într-un mod foarte afacerist, date fiind răsplăţile sufleteşti pe care le vor găsi în exercitarea meşteşugului sau profesiei lor. Acum, dat fiind faptul că şi celelalte componente ale costului sunt disponibile la preţuri nu cu mult diferite de cele realizate de către marile companii, aspiranţii la statutul de producător pe cont propriu nu vor fi împiedicaţi sau intimidaţi de reducerile de preţuri practicate de marii jucători consacraţi. S-ar putea ca numărul de oameni care aleg să facă singuri nişte produse să nu se dovedească a reprezenta o proporţie mare din întreaga populaţie, dar acest număr va varia în mod semnificativ de la un produs la altul, iar în industriile cu un nivel înalt de costuri fixe (mare parte costuri de fabricaţie), chiar şi o reducere mică de volum poate să ducă la o concurenţă mai agresivă şi la o erodare serioasă a marjelor de profit.

Companiile care fabrică produse ar trebui să înceapă prin evalua cât de vulnerabilă este producţia lor la substituţia din partea meseriaşului care lucrează la el acasă. Analizarea naturii produselor care erau fabricate în întreprinderi mari înainte de Revoluţia Industrială le va sugera acestor companii ce tipuri de linii de produse sunt cele mai uşor de apărat. Printre variabilele independente relevante s-ar putea număra masa (în sensul de volum mare sau greutate mare pe unitate de produs), complexitatea produsului, abilitatea de a personaliza design-ul sau caracteristicile produsului, precum şi potenţialul de expunere la vânzare. S-ar putea ca strategiile pentru produsele care sunt cele mai vulnerabile să aibă nevoie să fie complet re-gândite.

(Peter Acton este un fost vicepreşedinte al firmei de consultanţă în strategii de afaceri Boston Consulting Group, care a primit recent titlul de doctor în istorie antică din partea Universităţii din Melbourne. El este preşedintele fondator al organizaţiei non-profit Humanities 21 – care promovează beneficiile unei educaţii bazate pe ştiinţele umaniste şi ale gândirii din perspectiva acestor ştiinţe – şi autorul cărţii „Poiesis: Manufacturing in Classical Athens”).