Tot ce trebuie să știi despre lucrul în domenii cu grad ridicat de periculozitate

Ce precizări face Legislația Muncii când vorbim despre lucrul în domenii cu grad ridicat de periculozitate

Legislația Muncii presupune repartizarea echitabilă a drepturilor și obligațiilor în domeniul SSM. Vorbim de codul muncii (în special Titlul V si urm., precum și articolul 253 – răspunderea angajatorului), legea 319/2006 – a securității și a sănătății în muncă, HG 1146/2006 privind cerințele minime de SSM pentru utilizarea în muncă de către lucrători a echipamentelor de muncă, precum și legea 346/2002 privind asigurarea pentru accidente de muncă și boli profesionale.

Titlu V din Codul Muncii reglementează regulile generale prin care angajatorul își asumă obligațiile pe linie de SSM, în toate aspectele legate de muncă. Articolul 253 din codul muncii reglementează răspunderea angajatorului care este o răspundere civilă contractuală având ca temei contractul individual de muncă.

Legea specială, sediul materiei pentru sănătatea și securitatea muncii, nr. 319/2006 are ca scop instituirea de măsuri privind prevenirea riscurilor profesionale, protectia și sănătatea lucrătorilor, eliminarea factorilor de risc și accidentare.

În condițiile producerii unui eveniment, primul care intervine în cercetarea împrejurărilor este angajatorul, însuși personal și prin intermediul specialiștilor săi.

Ulterior, acesta are obligația contactării inspectoratului teritorial de muncă, a inspecției muncii, iar dacă se impune, chiar a organelor de cercetare penală.

Instituția publică cu un prim rol de cercetare este inspecția muncii, care pe baza informațiilor oferite de către angajator și a propriilor sale investigații va elabora un proces-verbal al evenimentului respectiv și care va cuprinde informații referitoare la culpa producerii accidentului și consecințele acestuia. Cu privire la consecințele medicale, acestea sunt constatate prin intermediul expertizelor tehnice de specialitate elaborate de institutul de medicină legală care vor stabili de asemenea și legătura de cauzalitate între evenimentul produs și consecința medicală constatată.

În funcție de concluziile acestui proces-verbal, poate fi antrenata și răspunderea penală pentru accidentul respectiv, ca o varietate a răspunderii pentru nerespectarea normelor SSM.

Ce trebuie știut că trebuie să asigure angajatorul

Avocatul Cătălina Bordianu-Calangiu precizează că, în primul rând, trebuie delimitat cadrul în care s-a produs evenimentul pentru a ști dacă este într-adevăr vorba despre un accident de muncă. De asemenea, se stabilesc caracterele accidentului: accident ușor, care presupune lipsirea de capacitatea muncii pentru o perioadă de maxim de trei zile și de îngrijiri medicale ușoare, accident colectiv, dacă a implicat un număr mai mare de trei salariați, accident care produce invaliditate, sau chiar mortal.

Angajatorului îi revin cele mai importante obligații în materie de SSM, deoarece acesta are si prerogativa organizării și funcționării activității sale, atât de la o faza incipientă, respectiv autorizarea și funcționarea legală a activității, prin care se asigura condiții minime ce trebuie îndeplinite pentru a fi desfășurată munca în condiții de securitate.

Astfel, după autorizare și funcționare legală a activității afacerii, urmatorul pas este angajarea forței de muncă. În acest punct, intervine o obligație importantă a angajatorului. Acesta trebuie să informeze în prealabil viitorul angajat, în mod corect și complet cu privire la riscurile funcției pe care o va ocupa. Dacă salariatul acceptă funcția respectivă în cunoștință de cauză, următorul pas pentru angajator este ca în momentul în care trasează atribuțiile postului în mod obligatoriu în fișa postului trebuie să includa si atribuții pe linie de SSM.

Deci, angajatul este informat în prealabil, își asumă postul în cunoștință de cauză și are atribuții specifice de SSM pe care trebuie să și le îndeplinească cu periodicitate și în funcție de care va fi evaluat anual.

În perioada de funcționare a activității sale, obligațiile angajatorului in materie de SSM presupun ca acesta:
· să aibă comitete de SSM
· să numească un reprezentant al salariaților pe linie de SSM cu care trebuie să se consulte și cu care trebuie să negocieze politicile interne de SSM

Această conlucrare între actorii principali sociali (patronate-sindicate) trebuie să fie periodică și adaptată evoluției riscurilor.

De asemenea, angajatorului îi revin obligații specifice dintre cele mai diverse: să își definească și să își evalueze riscurile sale, trebuie să emită instrucțiuni proprii, trebuie să informeze efectiv salariații (afișaje, panouri cu mesaje inteligibile, ușor de înțeles și adaptate personalului care le manevrează).

Cine trebuie să despăgubească victimele și/sau familiile

Despăgubirile nu se acordă în mod automat. În caz de accident de muncă cu consecințe deosebite și care ar justifica acordarea de despăgubiri trebuie în mod necesar să se clarifice atât de către angajator, cât și de organele de control abilitate toate aspectele esențiale cu privire la evenimentul produs. Ulterior, despăgubirile pot fi acordate amiabil de către angajator sau prin promovarea unei acțiuni în instanță, bazată pe răspundere civilă contractuală și care implică administrarea unor probatorii complexe: expertiză medicală, probă testimonială, interogatorii, înscrisuri.

Despăgubirile care se acordă sunt de două feluri: daune morale, pentru lezarea valorilor nepatrimoniale ale persoanei (capacitate de muncă, sănătate, prejudicii psihice) și daune materiale, reprezentate de toate cheltuielile de îngrijire medicală ocazionate de accidentul respectiv.

Până la ce sume se poate ajunge

Sumele acordate cu titlul de daune morale au un cuantum variat, tocmai pentru că nu există un cadru normativ care să reglementeze sau să plafoneze în vreun fel valoarea acestora. Acestea sunt foarte subiective, depinzând de aprecierea judecătorului raportată la circumstanțele personale ale fiecărui eveniment în parte.
Daunele morale reprezintă o compensare, o înlocuire echitabilă a ceea ce a pierdut persoana afectată asfel încât să i se asigure o viață normală pentru viitor și care să înlocuiască pe cât posibil valoarea lezată.

Cu privire la daunele materiale, acestea sunt determinabile și cuantificabile bazate efectiv pe costurile realizate cu recuperarea medicală.

Cum pot primi despăgubiri cei afectați de un accident de muncă

Tot Avocatul Cătălina Bordianu-Calangiu ne spune că procedura este fie amiabilă, fie prin acțiune în instanță.

Procedura amiabilă poate fi reglementată prin intermediul legislației secundare de dreptul muncii de la nivelul angajatorilor.

„Există o piramidă a legislației muncii în materie de drepturi și de obligații ale angajatorilor și salariaților. Codul muncii reprezintă un punct de plecare pentru legislația muncii secundară: contracte colective de muncă la nivel de ramură, contracte colective de muncă la nivel de angajator. Contract de muncă la nivel național nu mai există. Toate acestea reprezintă legislație secundară de dreptul muncii. Inclusiv regulament de regulă internă și regulament de organizare și funcționare.
Pornind de la această infrastructură legală, angajatorii au posibilitatea să stabilească ei înșiși la nivelul companiei lor proceduri de acordare a despăgubirilor în cazul accidentelor de muncă.
Astfel, despăgubirea poate fi acordată amiabil, conform procedurii prevăzute în actele interne ale angajatorului sau judiciară, prin acțiune în fața instanței. Aceasta din urmă, menționez că este o acțiune scutită de plata taxei judiciare de timbru și care oferă în felul acesta un acces facil la justiție”.

Procedura în instanță poate dura pâna la aproximativ un an de zile ca orice litigiu în dreptul muncii. Cea amiabilă prezintă avantajele unei durate scurte de timp , cu eforturi materiale minime, si afectarea minimă a imaginii.

Procedura investigării accidentului de muncă, a acordării despăgubirilor, reflectă caracterele esențiale ale raportului juridic de dreptul muncii și plasează angajatorul pe o poziție superioară dominantă, iar salariatul pe una inferioară vulnerabilă.

Accidentul de muncă, ca incident contractual intervenit in derularea unui raport de muncă, preia caracterele esențiale ale acestuia, plasând angajatorul pe o poziție superioară, dominantă, iar salariatul pe una inferioară, vulnerabilă.

„Salariații trebuie să știe că există un cadru legislativ coerent în România, care le protejează interesele. Ei trebuie să fie conștienți de drepturile lor, să solicite respectarea acestora, cu mențiunea că trebuie să existe o exercitare cu bună credință și să nu fie deturnate de la rolul lor social.
Trebuie menționat că tuturor acestor drepturi le corepund obligații specifice atât ocupației lor, cât și în domeniul SSM, pe care trebuie să le onoreze cu maximă pricepere pentru că doar astfel se pot proteja ei înșiși și pe colegii lor.
Angajatorii se află automat într-o poziție de informare, în sensul că pot apela la specialiști sau pot angaja servicii externe societății lor care să le asigure derularea în condiții de siguranță a activității.
Trebuie spus totuși că oricât de mult s-ar strădui un angajator să asigure toate condițiile legale de siguranță și să diminueze cât mai mult riscurile specifice activității sale, problematica accidentelor de muncă rămâne apanajul conștiinței și responsabilității fiecărui salariat in parte.
Dacă nu există o responsabilitate sănătoasă asumată, niciun angajator, oricât de diligent ar fi în organizarea activității sale în general și pe linie de SSM, în special, nu poate eliminala întru totul riscurile existente”, a declarat pentru Revista CARIERE Avocatul Cătălina Bordianu-Calangiu.

Cătălina Bordianu-Calangiu este avocat definitiv în cadrul Baroului București din anul 2007, titulară a unui Master în Drept Internațional și Comunitar. A lucrat 3 ani în cadrul Ministerului Justiției, în domeniul afacerilor europene, al programelor cu finanțare nerambursabilă și al cooperării internaționale, în problematica luptei împotriva corupției. Este membră a mai multor Asociații și Organizații, printre care și Asociația Româna de Drept pentru Dezvoltare – IDLO Alumni, ca absolventă a cursului DLC – Development Legal Course 2006, Roma.