Un englez îndrăgostit de România îi ajută pe tinerii defavorizați din Siret
Nigel (foto) spune că reprezintă o mică parte dintr-o echipă mult mai mare. Și justifică asta „folosindu-se” de Isaac Newton: „El zicea așa: «Dacă am văzut mai mult decât alţii, e doar pentru că am stat pe umerii uriaşilor». La fel e și în cazul meu!” Newtonian vorbind, Nigel e convins că uriașii sunt voluntarii alături de care a lucrat de-a lungul timpului în fundație. 
„O Nouă Viață” aniversează anul acesta 20 de ani de existență. Are în grijă câteva sute de tineri care nu ar putea să trăiască fără sprijinul fundației. Încă de la început, fundația a fost mai mult decât o simplă organizație care-i ajuta pe copiii și tinerii instituționalizați. În anii ’90, era evident că sărăcia și haosul din orfelinate se regăseau și în societate. Orașul Siret era o zonă foarte săracă la acea vreme, iar Nigel și fundația sa au ajutat nu doar copiii și tinerii din orfelinat, ci și comunitatea. Nevoile erau imense, de la mâncare la medicamente și îmbrăcăminte.
„Grija fundației nu a fost doar să-i ajute pe orfani, ci și să sprijine comunitatea, pentru că am crezut încă de la început că rănile victimelor de la Siret se pot cicatriza doar prin incluziune, integrare în comunitate și sprijin reciproc. Durerea care se impregnase în zidurile căminului-spital de la Siret era o traumă resimțită și de locuitorii orașului. Cu toții aveau nevoie de alinare”, își amintește Nigel, derulând povestea de la începuturi.
Povești de groază din anii de după Revoluție
Dar cum se poate rezista în acest sistem de ajutorare a semenilor? „Monica McDaid, fondatoarea fundației, era, în 1990, profesoară la Birmingham, când a văzut la televizor imaginile șocante din orfelinatele românești, pe care BBC le difuza pentru prima oară. A decis să vină aici cu ajutoare. Mereu m-a impresionat povestea despre prima ei întâlnire cu fostul cămin-spital de boli neuropsihice de la Siret, un loc de coșmar, unde nu puteai să distingi dacă ființele pe care le vedeai erau fete sau băieți, tineri sau adulți: erau toți rași în cap, îmbrăcați în zdrențe, fiecare balansându-se în maniera specifică celor abandonați. Toți cei care au făcut voluntariat în primii ani își amintesc mirosul insuportabil, orfelinatul cu aspect de închisoare în care nu existau lumină, căldură sau instalații sanitare, urletele celor de acolo. Eu nu am văzut aceste lucruri, am venit aici mai târziu, când deja fundația construise casele de tip familial și complexul de garsoniere”, rememorează Nigel.
Activitatea fundației este în continuare dificilă. Toți fac, în fiecare zi, eforturi și acte de curaj, dar acum este o altfel de luptă, remarcă Nigel. „Atunci, la începuturi, a fost efectiv o luptă pe viață și pe moarte! Știu ce înseamnă să pierzi un beneficiar, pentru că la sosirea mea în fundație una dintre fetele salvate de la Siret a murit. Din pricina proastei îngrijiri primite în fostul cămin-spital, i-au fost amputate picioarele. Dar chiar și așa, infecția a avansat și în final am pierdut-o. A fost extrem de greu pentru noi”, adaugă el.
Adaptarea unui englez la metehnele românești
Nigel Squibb consideră că România de astăzi este foarte schimbată când vine vorba despre responsabilitatea socială. „Când am venit aici, a fost destul de greu pentru noi. Sistemul de protecție socială nu era pus la punct, statul nu avea bani și nici un management eficient. Dar, pentru voluntarii britanici care au venit în anii '90 în România, lipsa unui sistem coerent de ajutor din partea autorităților nu a contat prea mult. Ei au văzut condițiile în care trăiau copiii și tinerii și și-au dorit doar să ajute”, explică el.
Spune că nu i-a fost ușor să se adapteze în țara noastră. „De profesie sunt inginer, iar experiența mea și aptitudinile mele nu sunt orientate spre munca cu oamenii. Mă simt mai în siguranță între calculatoare decât între copii”. Nigel a venit aici convins că statul român este responsabil pentru acești tineri, apoi și-a dat seama că statul era depășit de situație. Și încă este. „Responsabilitatea noastră e să nu ne oprim, să nu-i abandonăm pe cei pe care i-am salvat acum 20 de ani. Munca mea în cadrul fundației constă în a reuși să implic cât mai mult comunitatea și autoritățile în susținerea fundației.”
A întâmpinat și greutăți în acești 20 de ani. „De-a lungul timpului noi am cumpărat pământuri și am construit case pentru beneficiarii noștri. E vorba despre o investiție mare, care la un moment dat a atras atenția unui politician local. El a încercat să preia controlul asupra imobilelor fundației. A fost un moment delicat, pe care l-am trecut cu bine, am reușit să rezistăm presiunilor, dar nu a fost o experiență prea plăcută.”
Adolescentul care și-a construit singur un radio
Mai am o curiozitate. Vreau să înțeleg cum se face că în copilărie, ca radioamator amator, Nigel asculta posturi de radio românești. De unde această înclinație pentru România? „La sfârșitul anilor ’60, stațiile de radio ale comuniștilor aveau semnal foarte puternic și emisiuni în limba engleză. Eram foarte entuziasmat să recepționez un post care mie mi se părea foarte exotic! România părea aproape din altă lume pentru mine, un adolescent care își construise singur un radio”.
Nigel a intrat atunci în legătură cu realizatorii emisiunii și le-a spus că le recepționează semnalul. Spre entuziasmul lui, s-a trezit cu un pachet trimis din România. „Radio București mi-a trimis atunci nu doar cărțile poștale cu imagini ale Bucureștiului – pe care le păstrez și acum –, dar și câteva reviste în engleză și română cu informații despre România. Așa am descoperit, la vârsta de 14 ani, că România este o țară frumoasă! Desigur, era și multă propagandă în materialele primite atunci. Dar, să știi, propaganda era din ambele sensuri: pe de-o parte România voia să pară mai colorată decât era în realitate, pe de alta, din Vest ni se sugera că toate țările comuniste sunt gri. În acel moment m-am decis că într-o bună zi voi vizita România, dar nu bănuiam că o să ajung să și lucrez aici!” Nigel conchide că în perioada apariției internetului, în care a câștigat ceva bani, era conștient că va trebui să dea și el mai departe. Unde? „Nu știam sigur, dar știam că vreau să-i ajut pe oameni. Din întâmplare sau nu, acești oameni sunt din Siret, România!”.
Recuperarea este posibilă!
Fundaţia „O Nouă Viaţă” a construit două blocuri mici pentru beneficiarii care pot trăi independent sau semiindependent. Deşi este destul de greu să-ţi găseşti loc de muncă în zonă, cu sprijinul fundaţiei, mai mult de jumătate dintre beneficiari au un loc de muncă.
„Din păcate însă, mulţi dintre beneficiarii noştri au deficienţe psihice şi fizice care nu le permit să lucreze. Au nevoie de asistenţă permanentă, unii fiind imobilizaţi la pat. Deficienţele lor native nu au fost atât de mari, dar lipsa de stimulare, de atenţie, de îngrijire medicală a dus la pierderi irecuperabile ale capacităţilor lor psihice sau fizice. Un exemplu: unul dintre tinerii găsiţi la Siret fusese evaluat de medicul de acolo cu un IQ de doar 30 de puncte, deci un retard sever. De altfel, tânărul nu vorbea deloc, deci părea cumva explicabilă incapacitatea lui de a comunica. Spre uimirea tuturor însă, imediat după dezinstituţionalizare şi după sosirea britanicilor, tânărul a început să vorbească, cu fraze structurate, direct în engleză. De fapt nu IQ-ul lui era problema. Estimarea aceea iniţială de 30 era cu siguranţă greşită, problema era că el refuza să vorbească, identificând limba română ca pe una a agresiunii!
Calculul lui era simplu: toţi cei care m-au bătut şi chinuit vorbeau română, deci este o limbă pe care o refuz, iar toţi cei care s-au purtat frumos cu mine vorbesc engleză. Cu timpul, a înţeles că nu limba era de vină, ci oamenii pe care îi întâlnise. După ani de zile în care personalul vorbitor de limbă română i-a recâştigat încrederea, a început să vorbească şi română la fel de bine. Acum comunică aproape normal. Aşadar, recuperarea este posibilă!”
Articol preluat din numărul 239/august 2017 al Revistei CARIERE. Pentru detalii legate de abonare, click aici