De ce e o diferență atât de mare între imaginea idealizată a profesorului și realitatea concretă, din teren?
Rolul profesorului este vital pentru dezvoltarea individualității copilului. Pe lângă părinți, profesorii sunt cei care influențează cel mai mult orice copil. De unde și importanța acestei profesii pentru societate. Profesorul este fereastra către visurile pe care nu ai avut curajul sau contextul să le visezi.
Rolul, peren de altfel, al fiecărui profesor, educator este în primul rând de a ajuta, mentora și ghida elevul, astfel încât copilul să-și descopere talentele, abilitățile, interesele și potențialul. Pentru ca mai apoi să evolueze în zona optimă de dezvoltare. „În plus, în zilele noastre, pentru că schimbările din societate și de pe piața forței de muncă sunt atât de rapide și variate, profesorul mai are și misiunea de a se informa continuu despre noi domenii și tipuri de slujbe și în general despre cerințele angajatorilor moderni”, spune Constantin Lomaca – invitatul Teach for Romania, pentru ateliere care au ca scop inițierea profesorilor într-o varietate de strategii noi la clasă, şeful Departamentului Ştiinţă la Franconian International School (The FIS), în Erlangen.
Mai multă seriozitate, mai multă implicare asumată
Dar, de ce să nu recunoaștem, după cum scrie și Oana Moraru – consultant educațional, pe pagina sa personală de Facebook, „pentru o mică parte a României, să lucrezi în educație a devenit <cool>. Una e imaginea înălțătoare și idilică a educatorului din pozele de pe FB, înconjurat de copii și, eventual, o rază de lumină, dinspre fereastra cu perdeluțe colorate – și alta e realitatea în teren. Una sunt postările despre cum îmi doresc să inspir copiii, alta e câtă rezistență am eu cu emoțiile și nevoile lor”.
Citiți și: Oana Moraru: „Orice profesor este în primul rând profesor de gândire și de simțire”
Ce e de făcut? Mai multă seriozitate, mai multă implicare asumată. Mai multe prezentări și ateliere practice axate pe comunitate ca spațiu de învățare, motivarea elevilor să învețe și așa mai departe. Deoarece credem cu tărie că există rețete bune pentru construirea unei Românii educată și puternică în viitor. A fi un dascăl ori educator nu e deloc ușor și nici pe departe “cool”. Vorbim despre înzestrare, talent, dăruire, înțelegerea copilului și a situației. Deoarece, tot de la Oana Moraru citire, „Nevoile noastre de a fi iubiți nu de la copii trebuie împlinite. Un adult care lucrează cu ei trebuie să știe să se încarce singur, ca să aibă destulă energie de unde dărui”.
Totuși, de ce e o diferență atât de mare între imaginea idealizată a profesorului și realitatea concretă, din teren? „Din păcate cred că nu mai avem nicio imagine idealizată a profesorului, a fauritorului de oameni, ea este doar o amintire a noastră, a celor nostalgici, a celor cu coloana vertebrală și valori clare, este de părere învățătoarea Claudia Chiru.
Citiți și: Ieșiți la tablă! O lecție cu Claudia Chiru, despre a fi profesor în România
Ea mai este de părere și că realitatea se desfășoară în fața ochilor noștri într-o manieră crudă: profesorul este luat în derâdere, este vândut și expus, este umilit și trecut cu vederea și mai nou chiar înjunghiat. Și că din când în când mai experimentăm cate un zvâc lansat de vreun profesor căruia nu i s-a închis gura încă, căruia nu i-a sunat telefonul sau căruia nu i s-au amenințat anii de vechime, poziția, valoarea umană, care nu a suferit o disonanță cognitivă sau o scindare morală. „Din nefericire cred că meseria mea a devenit una considerată ca fiind posibilă fără a avea vocație și i s-a schimbat însăși esența. De-a lungul anilor au ajuns la catedră persoane care nu au nicio legătură cu greutatea acestei responsabilități, oameni care nu au viziune și nici set imuabil de valori, oameni care nu au reușit în alte domenii și au venit aici pentru că se intră ușor, se rămâne la fel și se iese… când se vrea”, mai spune Claudia Chiru (foto). 
Pulsul și calitatea cancelariei dau tonul educației
De asemenea adaugă că diferența despre care vorbim aici ține tocmai de cele expuse mai sus. „Stăm împreună fericiți la aceeași masă și apoi mergem fiecare în clasă și facem ce știm, cum știm, cât știm și cum, cât și ce ne dictează conștiința. Avem preocupări diferite și departe de domeniul în care activăm zi de zi, discuțiile și interacțiunile din cancelarie arată mentalitatea pe care o transmitem mai departe copiilor. Unii ne lăsăm duși de puterea majorității chiar dacă nu ne identificăm cu ceea ce se întâmplă pentru simplul fapt că vocea lor este mai puternică. Pulsul și calitatea cancelariei ar trebui să fie principala preocupare a unui manager. Cred că ponderea celor care sunt dedicați și pasionați este mai mică decât a celorlalți, a celor care ne încurcă și ne întinează breasla. Cred că noi ca societate am greșit și am permis formarea acestor state în stat și am lăsat școlile să-și piardă solemnitatea, solemnitate întreținută de profesori și de comunitate”.
Să profităm de tehnologie în învățare precum surfer-ul profită de cel mai bun val
Ce e de făcut? Putem să ne uităm la alții și să luăm exemplu adaptând bunele lor practici. Discutăm în continuare cu Claudia Chiru despre faptul că peste tot în lume sistemele educaționale se clatină pentru că societatea este guvernată din ce în ce mai mult de tehnologie și de copii cu un alt tip de inteligență. Specia a evoluat. „Acum suntem într-un punct de restructurare; toți, toată lumea, am putea profita precum surfer-ul profită de cel mai bun val. Cred că este dificil pentru că nu ne mai deosebim între noi, ne-am amestecat într-atât încât nu mai știm cine e bun pentru că știe și cine e bun pentru că e pus. Practic prima măsură pe care o văd implementată este aplicarea legii. De exemplu, legea zice să fie 25 de elevi în clasă, acum sunt 36 sau 42. Urmează transformarea școlilor în organizații reprezentative pentru comunitățile pe care le deservesc și care să fie conduse de manageri adevărați. Apoi trebuie făcută diferențierea dintre profesioniști și amatori: profesioniștii folosesc metodele pedagogice clasice astfel încât să fie spectaculoase pentru nativii digitali, de exemplu: <Am folosit metoda predării-învățării reciproce, metodă interactivă folosită atât pentru transmiterea de cunoștințe cât și pentru consolidarea lor, într-un moment legat de temele săptămânale ale elevilor mei și mai apoi într-un moment de învățare experiențială pornit de la o vedere cu Soarele>.
Atunci, cu ce începem?
Violeta Dascălu – directoare a Școlii Generale ”Ferdinand I” din București vorbește despre imaginea profesorului. Despre faptul că marea majoritate a profesorilor a fost formată înainte de 1989 și avea un statut bine definit în societate (erau apreciați și respectați). Contextul de formare inițială și evoluție în carieră erau previzibile. Societatea accepta că ei sunt cei care trebuie să facă educație, dar familia punea zestrea celor 7 ani. “Astăzi, toată societatea are câte o părere despre cum ar trebui să fie școala. Profesorii acceptă schimbări de legislație, ingerința părinților și presiunea societății. Formarea inițială a unui tânăr profesor este aproape inexistentă (cu maximum 10 ore de asistență și 2 ore de predare nu ești profesor!). Profesorii aflați în sistem de zeci de ani se simt neapreciați, atacați, de multe ori depășiți de noile generații de copii (sinceri, direcți, curioși, expansivi, dinamici) și de viteza cu care tehnologia a pătruns în viețile noastre. La acestea se mai adaugă și situațiile personale, deloc de neglijat ( stres, depresii, divorț, copii, părinți aflați în grija lor)”.
Citiți și: „RESTART, OAMENI!”. Provocarea profesoarei încrezătoare în noua generație
Atunci, cu ce începem? Cu analiza stării de bine dintr-o școală, urmată de sprijin pentru evoluția în carieră și sprijin emoțional. Apoi, crearea unor comunități solide în jurul școlilor care să ofere exemple de implicare a elevilor. Și nu numai atât. Dar despre toate acestea vom vorbi și mai pe larg în alte articole pe această temă.