Cum crești stima de sine a copilului tău?

Ca proces, dezvoltarea afectivă se desfășoară atât pe plan personal, contribuind atât la formarea copilului ca individ, cât și pe plan social, prin stabilirea și menținerea relațiilor cu ceilalți. Abilitatea de a identifica și înțelege propriile sentimente, de a percepe corect emoțiile celorlalți, capacitatea de a face față trăirilor intense și expresia acestora într-o manieră constructivă, controlarea propriului comportament, empatia și întreținerea relațiilor sociale se numără printre principalele etape ale dezvoltării afective.

Psihologic vorbind, de obicei, oamenii se blochează afectiv în copilărie sau adolescenţă, în urma unor traume sau prin educaţie, iar ca adult ca urmare a unor conflicte interioare. În copilărie, o traumă poate fi orice formă de abuz fizic sau emoţional. În ceea ce privește abuzul emoţional, acesta se manifestă cel mai des prin impunerea unei educaţii prin frică sau prin ameninţări fizice ce pot sau nu să fie îndeplinite etc.

„Blocajul afectiv poate să apară şi în urma unei educaţii rigide, restrictive. Nu luăm în considerare părinţi marcaţi de o tulburare de personalitate, dar, de exemplu, un părinte perfecţionist îşi va bloca cu siguranţă afectiv copilul. Îl va bloca deoarece îi va impune tot timpul, reguli de conduită la extrem”, explică dr. Anca Kosina, psiholog și psihoterapeut în cadrul Centrului Medical ProVita.

Cum contribuie părinţii la dezvoltarea afectivă a copiilor?

Potrivit psihologului, părinţii trebuie să încerce să înţeleagă care sunt sursele de la care pornesc reacţiile copilului. Chiar și comportamentele considerate a avea conotații negative sunt uneori necesare în procesul cunoașterii. Copilul încearcă, perseverează și își consolidează voința explorând reacțiile celorlalți. Își afirmă astfel personalitatea, temerile, fricile sau interesul. Copiii sunt creativi prin însăşi structura lor, dar uneori creativitatea lor în descoperirea comportamentelor afective corespunzătoare poate fi inhibată prin răspunsuri prea autoritare sau din contră, hiperprotective ale adulţilor cu care intră în contact.

Psihologul oferă părinţilor câteva sfaturi ce pot contribui benefic la evoluția încrederii copiilor în forțele proprii:

• punctaţi mai mult succesele decât eşecurile;
• încercaţi să-i încurajaţi pe copii cât mai des şi permiteţi-le independenţa;
• oferiţi-le libertatea de a greşi cu discutarea cauzelor şi consecinţelor, pentru ei şi pentru cei din jur;
• iubiţi-i necondiţionat, dar puneţi limite;
• fiţi disponibili, ascultaţi-i atunci când au nevoie, permiteţi explorarea şi încurajaţi întrebările;
• evitaţi ironia, ridiculizarea;
• observaţi ce calităţi au şi ajutaţi-i să-şi dezvolte talentele.

„Orientarea spre demersul personal, independent, spre experienţa proprie, reprezintă primul pas spre o conduită creatoare deoarece în acest mod copilul este obligat să observe, să sesizeze problema, să facă ipoteze, să compare, să adopte decizii sau să comunice”, mai spune Anca Kosina.

Perioadele de dezvoltare a stimei de sine a copilului

Creşterea stimei de sine este o componentă esenţială a dezvoltării afective la copii. În primii trei ani, copilul învaţă autonomia şi să aibă încredere în cei ce au grijă de el. Urmează apoi așa-numitele perioade de opoziţie, de la trei la patru ani și de graţie, de la patru la cinci ani. Perioada de opoziţie reprezintă nevoia afirmării personalităţii ce se naşte acum. Copilul, bazându-se pe relativa independenţă şi autonomie nou câştigată, câştigă conştiinţa de sine prin opoziţia faţă de ceilalţi, are nevoie să arate că este diferit de ceilalţi. Perioada de graţie este cea în care eul copilului vrea să se valorizeze şi caută acum aprobarea. Îi place să se dea în spectacol şi se vrea seducător pentru adultul din preajmă, dar şi pentru propria sa satisfacţie. Este o perioadă de narcisism.

Dacă copilul nu este ajutat atunci când are nevoie, dacă nu învaţă să facă diverse lucruri, el nu va avea încredere în sine, în cei care se ocupă de el, şi, mai târziu, în oameni. Dacă nu devine autonom, dacă nu este lăsat să facă greşeli sau este criticat, se va simţi ruşinat şi va începe să se îndoiască de abilităţile lui.

Atunci când copilul primeşte afecţiune necondiţionată, exprimată atât fizic, cât și verbal, de la adulți ale căror conduite denotă optimism și încredere, când regulile și formele de disciplină nu rănesc sau resping copilul, acesta dezvoltă reziliență. Adică acea abilitate care îl ajută să facă faţă unei situaţii dificile şi de a reveni la starea emoţională iniţială.

În cazul adolescenților, reziliența trebuie sprijinită pe paliere ale afirmării personalității. Dezvoltarea încrederii în sine se poate face prin sprijinirea copilului să își asume noi responsabilități (organizarea unor activități extrașcolare, un job part-time). Este un mijloc excelent de a întări încrederea în sine, ceea ce, pe termen lung, îl va ajuta sa își rezolve singur problemele. Ca părinte, îți poți ajuta copilul să învețe cum să își rezolve problemele singur, lucrând împreună pentru identificarea punctelor sale tari și depăşirea limitărilor.

Respectul de sine şi dezvoltarea unei scale valorice personale este o componentă importantă a rezilienței. Acestea se formează în momentul în care părinții stabilesc o serie de standarde pentru comportamentul copilului, standarde pe care copilul le atinge.

Dacă un copil se respectă pe sine, va considera că este o persoană importantă care trebuie tratată cu respect și de către ceilalți. O astfel de convingere îl va proteja de situații și comportamente de risc și astfel va fi mai puţin vulnerabil în fața situaţiilor dificile.