De ce demersul tău de a-i crește Stima de sine produce exact efectul invers

Pe vremea când eram eu copil, acum am 53 de ani, deși citeam foarte mult, nu am conștientizat să existe conceptul acesta de stimă de sine. Nu i-am auzit niciodată pe ai mei, oameni culți, să se îngrijoreze despre stima mea de sine. Nici atunci când am devenit eu mamă, prima oară în 1992 și apoi în 1996, nu exista încă în conștiința părinților ideea aceasta că trebuie să le clădim stima de sine copiilor.

Totul funcționa pe vremea aceea intuitiv. Izvora din dragostea pe care o purtăm copiilor noștri, nu era nimic științific în asta. Nu exista încă manualul, ca să zic așa.

Între timp, noi am evoluat, au apărut multe cărți și nu mai spun de internet care abundă în informație. Am început să fim părinți informați, lucrurile nu mai funcționează intuitiv acum, ci științific. Nu numai că am găsit manualul, am găsit milioane de manuale.

Cu toate astea, dacă este să ne luăm după statistici, simptomele de anxietate sau chiar depresie în rândul copiilor și adolescenților sunt la cote alarmante, cu mult mai mari decât pe vremea bunicilor și părinților noștri. Și asta în condițiile în care viața noastră nu a fost niciodată mai bună și mai confortabilă.

Dacă înrăutățirea nu poate fi pusă pe seama vremurilor, rezultă că noi, părinții, facem ceva greșit. În dorința de a le crește stima de sine, obținem efectul invers.

Cum se poate ca cele mai bune intenții să se întoarcă împotriva noastră?

Martin Seligman, fondatorul psihologiei pozitive, povestește în cartea sa ”Copilul Optimist” despre trendul care a existat în America în ultimii 50 de ani, pe care el îl numește ”Self esteem movement”, care a fost implementat peste tot în familii și în sistemul de educație și care are ca scop să-i facă pe copii să se simtă bine cu orice preț.

Cum se traduce asta? Prin multitudinea de afirmații mobilizatoare de genul ”Tu ești foarte bun”, ”Poți orice”, ”Ești special”, menite să-i facă pe copii să se simtă bine. Le dăm copiilor diplome și medalii până la ultimul loc, îi lăudăm cu orice preț, doar cu simplul scop de a evita orice urmă de dezamăgire sau suferință. Vrem să-i facem să se simtă bine.

Desigur că această mișcare a ajuns și la noi și mulți dintre părinții informați au adoptat-o.

Încercăm să-i facem pe copii să creadă că sunt buni, speciali, pot orice. Sărim imediat să-i ferim de orice dificultate sau dezamăgire care le-ar putea micșora încrederea. Facem lucruri în locul lor, doar pentru ca ei să se bucure de reușită. Toate astea în speranța că le creștem stima de sine.

De ce nu obținem totuși rezultatul?

Iată câteva explicații:

1. De multe ori, ceea ce le spunem noi cu ceea ce experimentează ei nu se potrivește.

Una dintre condițiile esențiale pentru a le crește stima de sine este ca noi și copiii noștri să fim în aceeași realitate. Imaginează-ți că a încercat să deseneze o pisică și nu i-a ieșit. Copilul este supărat că nu-i iese, iar reacția ta este ”vai, dar este foarte frumoasă, bravo!” Tu îi spui asta în dorința de a-l face să se simtă bine, dar de fapt nu faci decât să-i pui la îndoială propria judecată. El crede că nu a reușit să facă pisica, și atunci fie interpretează reacția ta ca pe o manipulare ”îmi spui asta doar ca să mă simt bine”, fie își pierde încrederea în propria evaluare a realității ”poate am făcut bine pisica”, și atunci se complace în faptul că nu e nevoie să îmbunătățească nimic.

Un răspuns mai potrivit ar fi: ”înțeleg că ești frustrat pentru că nu ți-a ieșit, hai să vedem cum să învățăm să facem mai bine”. Aici sunteți în aceeași realitate în sensul că îi validezi frustrarea și îi dai o soluție.

Imaginează-ți că tu ești oglinda în care se privește copilul tău. Cum ar fi să te uiți în oglindă cu o figură tristă și oglinda să îți arate o față veselă sau invers?

2. De multe ori facem în locul lor lucruri pe care ei le pot face singuri.

Copiii au nevoie de suport, asta este evident, dar ce nu este așa de evident pentru unii părinți este că acest suport trebuie ajustat la vârsta copilului. Un copil de câteva luni este total dependent de noi, dar pe măsură ce crește noi ar trebui să ne asigurăm că el dezvoltă competențe și devine din ce în ce mai autonom. Dacă, de exemplu, pe un copil de 2 ani îl îmbrăcăm noi, la 6 ani, copilul ar trebui să poată să se îmbrace singur. Dacă un copil de 6 ani pune o întrebare, îi luăm întrebarea în serios și îi răspundem, dar dacă un copil de 13 ani pune o întrebare, putem să încercăm să angajăm în discuție părerea lui sau să îi recomandăm surse de unde se poate documenta singur asupra subiectului. Scopul parentingului ar trebui să fie să-i facem pe copiii noștri să nu mai aibă nevoie de parenting.

3. De multe ori laudele funcționează împotriva noastră.

Nu toate laudele cresc stima de sine. Există laude care sunt evaluative (care presupun un fel de judecată a noastră) și laude apreciative (care lasă judecata în seama copilului). Laudele evaluative dăunează, iar cele apreciative dimpotrivă, funcționează în favoarea copilului.

Dacă eu îi spun de exemplu copilului ”Ești cel mai bun”, lauda mea evaluativă poate crea anxietate și dependență. De ce? Pentru că acum copilul trebuie să arate în funcție de eticheta asta de ”Cel mai bun” și orice situație care îi poate deteriora imaginea va fi pentru el o sursă de stres. El va deveni defensiv și își va apăra poziția de ”Cel mai bun”. Lauda mea are exact efectul invers. Mai mult decât atât, aceste laude evaluative creează dependență. Copilul se va simți dezamăgit dacă nu este lăudat cu fiecare ocazie.

Dacă însă eu leg lauda mea apreciativă de o situație concretă pe care o apreciez (și care merită să fie apreciată), iar eu în lauda mea descriu exact ce anume apreciez din realizarea lui, copilul va înțelege că el, prin competența lui, a făcut posibil acest rezultat, și atunci stima lui de sine va crește. Nu îl evaluez eu, ci se evaluează el singur în urma feedback-ului meu.

În loc să spun ”Ești cel mai bun” , o afirmație care nu poate fi mereu adevărată în experiența copilului, aș putea să laud mult mai concret ”apreciez că ai făcut progrese la matematică”. Laudele tale concrete lasă evaluarea în seama copilului.

Nu lăuda în general, nediscriminat și extravagant, pentru că aceste laude nu funcționează. Atunci când experiența copilului nu se potrivește cu laudele noastre, copilul nu se simte văzut și poate deveni anxios. În loc de asta, noi putem crea cu laudele noastre un mediu în care copilul să poată să gândească singur și să învețe din asta ce comportamente ale lui sunt unele care ajută, fiind deci va fi motivat să le repete. Regula scurtă, observă ce face copilul tău bine și exprimă-ți aprecierea când face asta. Ai încredere că el va trage concluziile care îi trebuie de aici.

4. De multe ori avem așteptări nerealiste

Sigur că noi, ca părinți, avem așteptări înalte de la copiii noștri, și este normal să fie așa. Totuși, ar trebui să ne ajustăm așteptările (să le împărțim în pași mai mici dacă vreți), în funcție de competențele copilului. Așteptările noastre ar trebui să fie doar puțin peste nivelul lui de competență actual. Așteptările prea joase, care nu solicită un efort semnificativ, nu vor fi de natură să-l motiveze să facă mai mult, după cum așteptările prea mari, și pe care el nu le poate satisface la nivelul lui de competență sunt de natură să-i dea mereu experiența eșecului, deci să-i scadă stima de sine. Calibrați așteptările astfel ca ele să-l pună pe copil în situația de a trece puțin peste limitele sale actuale, dar totuși să poată să reușească și să experimenteze succes în urma acțiunilor lui. Asta îi va crește stima de sine.

5. De multe ori credem că limitele îngrădesc stima de sine.

Atunci când nu impunem limite, și ne dorim să le dăm copiilor libertate totală, noi de fapt le dăm sarcina dificilă de a-și fixa propriile limite. Asta se întâmplă de obicei când dau cu capul de sus sau depășesc un anume nivel de stres. Copiii se vor simți în siguranță atunci când în viața lor există o structură. Structură înseamnă reguli despre ce este permis și ce nu este permis, ce este de așteptat în anumite împrejurări, cum sunt adresate diferite tipuri de comportament, cum sunt luate deciziile privind membrii familiei, ce fel de valori sunt respectate. O structură benefică este una care respectă individualitatea și inteligența fiecărui membru al familiei și în care comunicarea este apreciată.

6. De multe ori ne raportăm greșit la greșeală (dacă pot să spun așa!)

Presiunea asta pe care o resimțim din partea celorlalți, care vor să aibă copii mai pregătiți, care scriu mai frumos, care fac calcule peste clasa lor, ne face să ne dorim și noi să avem copii cu FB sau cu 10 pe linie. Chiar dacă afirmația că notele nu contează este larg răspândită.

Orice proces de învățare începe cu pași șovăielnici și cu greșeli, orice lucru la care merită să fii bun, merită să fii slab la început.

Dacă un copil este criticat când face o greșeală, este ridiculizat, umilit sau pedepsit, sau chiar dacă părintele intervine și spune, lasă că fac eu în locul tău, copilul nu se va simți liber să parcurgă procesul învățării. Evitarea greșelii va deveni mai importantă decât dobândirea de competențe noi.

7. De multe ori suntem incoerenți în decizii și comunicare.

Nu e nimic mai important pentru un copil decât nevoia de a înțelege în mod coerent ce se întâmplă în jurul lui. El are nevoie să creadă că universul, lumea în care trăiește este rațională, că este posibil să învețe despre ea, că există predictibilitate și stabilitate. Fără aceste convingeri, copilul nu va crede că este posibil să obțină rezultate în urma acțiunilor sale, nu va putea să-și dezvolte competența. Ce înseamnă coerența în contextul parentingului? Înseamnă adulți care spun ce gândesc și gândesc ce spun, înseamnă reguli care sunt înțelese, constante și clare. Înseamnă să nu-l pedepsim astăzi pentru un comportament care a fost ignorat, sau chiar apreciat ieri. Înseamnă ca părinții să fie stabili emoțional și ancorați în realitate. Înseamnă părinți care practică ceea ce spun. Care își cer scuze atunci când au greșit sau au fost nedrepți. Care caută cooperarea și nu supunerea. Care își doresc să dezvolte responsabilitatea în loc de conformitatea copilului lor.

Ca o concluzie aici, nu este suficient să-i facem pe copii să se simtă mereu bine pentru a le crește stima de sine, ci ar trebui să-i ajutăm să vadă că pot face bine. Nu este suficient să-i facem să creadă că pot, ei trebuie să vadă că pot.

Nu încurajările, ci rezultatele le cresc lor stima de sine.

Vă îndemn, deci, să transformați această ”Self esteem movement” din ”feeling good” în ”doing good” și atunci veți contribui la creșterea stimei de sine a copiilor voștri pe măsură ce ei își clădesc competența.

Foto Freepik