De la ceva dulce, sau o jucărie neprevăzută…Ce le dăruim copiilor și de ce

Viața de părinte este fără îndoială complicată și ne pune adesea în situații dificile. Când copiii cer obiecte pe care le-au văzut în reclame sau la colegii și prietenii lor, ori când cer insistent să meargă la cutare loc de joacă din mall ori să aibă o petrecere de ziua lor în cine știe ce loc este foarte posibil ca părintele să se simtă obligat să răspundă pozitiv acelei cereri. De la ceva dulce sau o jucărie neprevăzută în lista de cumpărături cerute insistent la casa de marcat în supermarket, la cadouri opulente sau disproporționate venite din inițiativa părintelui sau a bunicilor, avem un șir nesfârșit de situații în care părintele trebuie să ia o decizie.

Dar cum se ajunge la astfel de situații? Pe de o parte copiii sunt expuși la o mulțime de stimului de marketing iar ei nu sunt capabili să discearnă și să se controleze. Adesea chiar noi adulții avem o dificultate în acest sens. Pe de altă parte, părintele, mânat de dorința de a-și face copilul fericit și iluzionat el însuși de mesajele publicitare, de nevoia de a împlini dorințe din propria sa copilărie sau copleșit de sentimente de vinovăție că nu face suficient pentru copilul său, încearcă să îi ofere fericire acestuia cumpărându-i lucruri, indiferent dacă cererile sunt extravagante, nesănătoase sau afară din buget. Întrebarea este ce îl face pe copil cu adevărat fericit?

Este bine de știut

În primul rând e nevoie ca părinții să cunoască diferența între nevoile copilului și dorințele acestuia. Nevoile sunt cele esențiale și cele cărora trebuie să le răspundem întotdeauna. Este vorba despre nevoile emoționale de a se simți conectat, capabil, de a simți că el contează precum și de nevoile fizice de a fi în siguranță, de a fi hrănit, de a dormi ș.a.m.d. Acestea sunt esențiale iar părintele trebuie să le satisfacă pentru ca dezvoltarea fizică și psihică a copilului să se desfășoare normal. Restul sunt dorințe și adesea stau ca indiciu pentru o lipsă în satisfacerea uneia dintre nevoile emoționale sau ca un indiciu pentru provocările de adaptare la colectivitate (de exemplu când majoritatea copiilor din clasă folosesc un gadget sau un joc, copilul va cere acel joc pentru că asta îi va facilita accesul la interacțiunile grupului din care dorește să facă parte).

În al doilea rând este deosebit de important ca părintele să poată înțelege ce i se întâmplă lui atunci când copilul cere ceva, cere insistent, poate plânge, poate chiar face un tantrum. Atunci când părintele dăruiește fiindcă se simte insuficient de bun în rolul de părinte este de mult mai mare folos copilului și relației dintre ei ca părintele să își împărtășească gândurile cu copilul său. Într-o manieră potrivită vârstei, desigur. În felul acesta copilul află că este mereu în centrul preocupărilor părintelui și că este iubit și contează enorm pentru mama și tata, chiar dacă adesea nu pot petrece mai mult timp împreună, de exemplu. Atunci când părintele dăruiește fiindcă inconștient își vindecă propriile privațiuni trăite în copilărie (de exemplu printr-o mulțime de haine sau de jucării sau acces nelimitat la dulciuri), din nou este folositor tuturor ca părintele să își împărtășească experiențele cu copilul. Se va crea astfel o legătură specială între ei și empatia din partea copilului își va face apariția.

Este bine de știut că orice dar pe care îl facem sau orice lucru pe care îl cumpărăm va crea un standard și va determina un lug șir de dorințe ulterioare. Atunci când cumpărăm lucruri pentru copii ar trebuie să ne punem o serie de întrebări cum ar fi: la ce nevoie răspunde acest dar?, a cui este această nevoie?, ce dobândește copilul meu pe termen lung din această achiziție?, vom putea/vrea să răspundem pe viitor la cererile generate de acest cadou?

Nu în ultimul rând e nevoie să amintim rolul frustrării în viața copilului, rolului organizator al lui „NU”. Părintele este cel care îl învață pe copil autocontrolul, spunând NU – nu aici, nu acum, nu totul, nu de-odată. Prin experiențele zilnice nenumărate de a face față la frustrare copilul va învăța să își construiască reziliența și mecanisme de consolare și amânare astfel încât să poată atinge obiective mai complexe și mai îndepărtate în timp.

A răspunde mereu pozitiv dorințelor – atenție, dorințelor, nu nevoilor – copilului este o alegere cât se poate de proastă. Pe de o parte, părintele care acționează astfel nu mai funcționează ca un filtru între imaturitatea și lipsa de experiență a copilului și lumea plină de stimuli în care acesta se află, lăsându-l pradă noianului de miraje din lume. Pe de altă partă, un astfel de comportament din partea părintelui îl privează pe copil de șansa de a-și dezvolta tenacitatea, rezistența la frustrate, reziliența în fața situațiilor pe care viața i le va oferi de-a lungul timpului. Copilul care nu învață să își amâne satisfacerea plăcerii sau renunțarea este un viitor adult pradă pulsiuniunilor, care are dificultăți majore de a se adapta la viața socială și de a duce la capăt sarcini complexe, pe termen lung.

Poate părea banal că o viață bună poate începe de la puterea de a rezista fără acel mic dulce de la casa de marcat sau fără acea păpușă de la televizor ori fără un anume obiect pe care îl au toți colegii, dar experimentarea frustrării în doze mici și pe termen lung ajută copiii să fie pregătiți atunci când vor avea de tolerat provocări mai mari, cum ar fi să își petreacă un frumos an de adolescență învățând pe rupte pentru a fi acceptat la o universitate, în loc să stea cu prietenii în baruri sau noaptea la drifturi (fenomen deja larg răspândit și la noi).

Ceea ce îi face pe oameni fericiți, fie ei copii sau adulți, nu sunt obiectele pe care le au, ci calitatea relațiilor cu cei apropiați și încrederea în sine și în propriile puteri. Cel mai valoros lucru pe care li-l putem oferi copiilor noștri este să fim atenți la nevoile lor și să arătăm flexibilitate și disponibilitate față de acestea. Conectarea și receptivitatea părintelui față de trăirile și provocările prin care trece copilul, indiferent de vârstă, sunt darurile cele mai de preț, pentru că ele construiesc o identitate psihică sănătoasă pentru copil. Iar în măsura în care bugetul o permite și există și motive, sigur că răsfățurile sunt absolut binevenite!

Suzana Gras este psihoterapeut de familie (drept de practică sub supervizare acordat de Colegiul Psihologilor, nr. 18569) și lucrează la cabinet cu familii, copii, adolescenți, cupluri sau terapie individuală.