Despre generaţia „fulgi de nea”, cu psiholoaga Mirela Horumba, liderul anului 2017 în parenting

Interviu cu Mirela Horumba, liderul anului 2017 în parenting

Toți ne plângem de aceste generații inadaptate, fără să realizăm că sunt, de fapt, și produsul nostru, al părinților nerealiști. Iar self-leadershipul nu se construiește cu copii de porțelan care stau să se spargă la primul viscol al iernii.

Este foarte adevărat faptul că generaţia tinerilor de astăzi, care în mod firesc intră în domeniul vieţii profesionale active, este rezultatul direct al manierei în care aceştia au fost educaţi de către părinţii lor. Deşi intenţiile sunt întotdeauna pozitive, implementarea acestora lasă adesea de dorit, iar rezultatul se vede în comportamentele care adesea sunt departe de ceea ce am sperat şi ne-am dorit. Este o mare provocare pe care o resimţim din ce în ce mai acut la nivel de familie, şi implicit de societate.

De unde atâtea frici și panici ale părinților moderni care își țin copiii sub clopotul de sticlă?

Am putea să-i întrebăm, să aflăm direct de la ei! Glumesc, desigur… însă intrând în registrul serios, majoritatea părinţilor a crescut în familii disfuncţionale din perspectivă psihologică. Mulţi au fost familiarizaţi cu ceea ce noi numim acum fenomenul de violenţă domestică. Criticile, umilinţele, jignirile, etichetele peiorative şi bătaia făceau parte din existenţa cotidiană. Mai mult, aşa era normal să facă un părinte, că el ştie ce-i mai bine pentru copilul său. Termenul de educaţie precum şi cel de disciplinare pozitivă au intrat în vocabularul nostru de relativ puţin timp.

Şi toate acestea au produs suferinţă şi durere, chiar dacă adesea greu de pus în cuvinte. Este foarte dificil pentru tine, în calitate de copil, să înţelegi cum cineva care spune că te iubeşte are în realitate nişte acţiuni care numai iubire nu transmit. Şi fie vorba între noi, chiar nu este o formă de iubire genul acesta de a te raporta a copilul tău.

Revenind, părinţii de astăzi, care au fost copii odată, au înţeles că nu este în regulă să aplici violenţa ( sub toate formele ei), dar din păcate au trecut de la o extremă la alta, devenind supraprotectori şi nedorind în nici un fel ca aceşti minunaţi copii să sufere. Încă au nevoie să internalizeze calea de mijloc, adică autoritate parentală fermă fără agresivitate, cu frustrări corect integrate.
　　　　
Părinții de astăzi încă au nevoie să internalizeze calea de mijloc, adică autoritate parentală fermă, fără agresivitate, cu frustrări corect integrate.
Deși avem mai mult ca oricând acces la surse de informație de parenting, dăm greș pe mai toate planurile.
Cocoloșirea copiilor este unul dintre domeniile în care părinții exagerează. Aceiași părinți care au crescut cu cheia de gât, fără meditații din clasa întâi, fără grădinițe și școli private.

Degeaba avem multă informaţie de parenting pe piaţă (multă maculatură şi date nevalidate ştiinţific din punct de vedere psihologic), dacă nu avem capacitatea de a o sorta pe cea corectă. Nu face decât să producă o confuzie şi mai mare în mintea noastră. Şi atunci când suntem într-o situaţie provocatoare, vom face exact cum ne vom pricepe, indiferent că este bine sau mai puţin bine pentru copil.
Poate este un moment potrivit să subliniem că ceea ce numim parenting este doar psihologia copilului aplicată. Tocmai pentru că părinţii nu au aceasta educaţie psihologică, ce i-ar ajuta să ia decizii în cunoştinţă de cauză, îi face atât de vulnerabili în faţa unor „guru de parenting” fără o reală expertiză în domeniu. Rezultatele se văd cu ochiul liber. Ceea ce mi se pare absolut bizar este că tot părinţii se plâng de tânăra generaţie, fără să îşi asume că în acest fel i-au educat chiar ei-înșiși. Ca o recomandare, părinţii au nevoie să fie un pic mai atenţi la ceea ce transmit cuvintele şi comportamentele lor, adică la acel mesaj psihologic care face diferenţa.

Am obosit să mă lupt cu părinții din grupurile de whatsup, iar uneori și cu bunicii, care își infantilizează permanent copiii și nepoții? Cum pot fi responsabilizați acești adulți care nu își dau seama cât rău le fac copiilor?

Este destul de dificil, pentru că în mintea lor, felul în care procedează este foarte corect. Ei sunt foarte centraţi pe efectele pe termen scurt şi imediate, neluând în considerare ceea ce contează cu adevărat, şi anume efectele pe termen lung. Ca să ajungem la responsabilizare, mai întâi se trece prin faza de informare, apoi la cea de conştientizare.

Accentul trebuie pus pe ce învaţă copilul din comportamentul adultului (în psihologie fenomenul se numeşte „ neputinţa învăţată” care are ca efect scăderea încrederii în sine a celui mic) urmat de consecinţele termenului de supraprotecţie: cât de toxic este să faci pentru copil lucruri pe care el le poate face singur. În ambele cazuri, tu ca adult, distrugi pur şi simplu încrederea copilului în el-însuşi.

Nu este lucru uşor să explici toate acestea, pentru că mulţi adulţi nici măcar nu îşi dau seama că aceasta este o manieră insidioasă prin care ei „ cerşesc” iubire copiilor, aşa că îi lăsăm să facă ce vor şi la cel mai mic scâncet facem noi pentru ei.

Cum putem să creștem lideri dacă nu îi scoatem din clopotul de sticlă?

Prin definiţie, liderul trăieşte în afara clopotului de sticlă! Noi, adulţii, avem nevoie să învăţăm să facem un pas în spate, să le dăm spaţiu de învăţare şi de creştere emoţională. Este important să înţelegem că munca noastră de părinţi e să-i ajutăm să înveţe să facă lucruri ei pentru ei, nu să facem noi pentru ei. Este singura cale prin care copilul capătă expertiză şi sentimentul că poate. Pentru a fi mai explicită, vin cu un exemplu concret: merg cu copilul la medic şi îmi spune că are nevoie să îşi crească tonusul muscular al braţelor şi pentru asta este nevoie să meargă de două ori pe săptămână la sală. Ceea ce facem noi, părinţii, acum, se rezumă la faptul că mergem împreună la sală, însă eu, adultul, îmi lucrez muşchii braţelor , pentru că el a zis că e prea greu, sperând că el va beneficia de aceste rezultate. Niciodată nu se va întâmpla asta, oricât de mult ne dorim noi ca parinți.
　　　　
Angajatorii se plâng de calitatea umană și profesională slabă a tinerei generații. De unde vin toate aceste neajunsuri?

Rezultatul felului în care au fost crescuţi copiii se reflectă fix în comportamentele şi modul lor de gândire, în sensul că lor li se cuvine totul de la sine, fără nici un pic de efort. Acesta a fost modelul lor despre lume şi viaţă cu care au fost obişnuiţi, de catre noi, părinții lor. Dacă noi am fost cei care nu le-am creat contexte sănătoase de asumare şi învăţare, ei nu au avut cum să exerseze responsabilitatea şi angajamentul. Aşadar, este previzibilă o astfel de atitudine a tinerei generaţii atâta timp cât au avut doar drepturi şi privilegii, fără responsabilităţi. Întrebarea corectă nu era dacă o sa se întâmple, ci când anume.

Neuroștiințele şi psihologia de astăzi ne arată că lucrurile pot fi îmbunătăţite şi schimbate, însă trebuie o altă abordare din partea părinţilor, care au nevoie să înţeleagă că a fi un părinte bun înseamnă la început a hrăni copilul, apoi a educa spre autonomizare şi ulterior a-l elibera pentru a putea trăi bine cu resursele proprii, pe baza încrederii pe care o are în sine.

Este important să creștem și să educăm copiii din preaplinul iubirii noastre, nu să-i folosim pentru a ne umple golurile și deficitele noastre de stimă de sine.