Pornesc de la o metaforă auzită de la un om înțelept, Vikas Malkani, creatorul SoulKids. El vorbește într-una din poveștile lui despre pepenii pătrați pe care îi puteai găsi în supermarketurile din Singapore. Pepenii pătrați sunt produși în Japonia, unde fermierul pune peste fructul mic un recipient de sticlă cubic.

Natura pepenelui este să fie rotund, recipientul însă îl limitează, și atunci pepenele se adaptează și crește așa cum spațiul îi permite creșterea, devenind pătrat.

Noi, părinții, suntem pentru copiii noștri recipientul cubic din metaforă.

Cum pot să-mi dau seama că implicarea mea în viața copilului îi alterează potențialul? Răspunsul scurt ar fi: atunci când primesc rezistență din partea lui. Dacă copilul meu opune rezistență, înseamnă că și eu părinte îi opun rezistență. Este ca în legile fizicii.

Cu siguranță că știm mai multe și experiența noastră de viață ne pune în poziția de a prevedea consecințele unei alegeri sau decizii greșite pe care le ia, și da, este important să-l avertizăm și să-i spunem îngrijorările noastre, dar ar trebui să facem asta doar dintr-o poziție de consultant, nu de factor decident.

Fii cel care ghidează de pe margine, și nu înțeleptul de pe scenă!

Sămânța

Poate ați citit despre noțiunea aceasta de ”scaffolding” care apare în foarte multe cărți de parenting, și care mie mi se pare foarte utilă în abordarea parentingului. Scaffolding înseamnă să creezi condițiile de stabilitate și siguranță, fără însă să alterezi proiectul.

Așa cum o sămânță are în ea toată inteligența necesară pentru ca, în condițiile de umiditate și temperatură potrivite, să germineze și să devină ceea ce este ea menită să devină, și copiii noștri au în ei deja toată inteligența necesară pentru ca ei să devină cine sunt ei meniți să devină. Pământul nu judecă sămânța și nu vrea să o schimbe, ci îi asigură condițiile să crească așa cum este ea.

Cât de greu este să credem că, dacă micșorăm controlul, maximizăm șansele pentru copiii noștri? În unele cazuri foarte greu. Pentru că și noi, părinții, la rândul nostru venim din propriul recipient cubic. Dacă pentru noi a funcționat cât de cât, întrebarea pe care ne-o punem este, ”de ce n-ar funcționa și pentru ei?”. Și până la un anume punct avem dreptate. Numai că în momente de mari schimbări, în momente de inflexiune, ”playing safe”este cea mai proastă strategie. Asta pentru că, în astfel de vremuri, nimic nu este safe.

Ascultam un discurs de final de an universitar la Harvard susținut de JK Rowling, în care ea se referea la eșec și cum eșecul a ajutat-o în final să-și găsească drumul spre succes. Ea spune că eșecul a scos din viața ei tot ceea ce era neesențial și a ajutat-o să se descopere pe sine și să se concentreze pe ceea ce era important pentru ea. Dacă ar fi reușit în oricare din încercările anterioare, nu ar fi găsit poate determinarea de a crea ceea ce era ea menită să creeze. Este imposibil să trăiești în viața asta fără să eșuezi în anumite momente, exceptând cazul în care ești atât de precaut încât nu încerci nimic. Dar asta înseamnă că viața ta ar fi un eșec în sine. ”Your GOOD life is not your BEST life” spune tot Vikas.

Ajungem deci la cuvântul eșec și la ideea că nu eșecul este acela care ne destabilizează, ci ceea ce facem noi după eșec.

Eșecul

Pentru câți dintre noi eșecul în viața copiilor noștri este un cuvând inexistent? Câți dintre noi am făcut proiecte, picturi, compuneri, am discutat cu părinții celorlalți copii, am pus la cale ieșiri în oraș, tocmai pentru a-i pune la adăpost de experimentarea unui eșec? Câți dintre noi ne simțim responsabili pentru îndatoririle școlare ale copiilor noștri? Câți dintre noi le-am spus copiilor noștri că paleontolog, YouTuber, creator de jocuri video nu sunt opțiuni pentru viitor? Câți dintre noi ne luptăm zi de zi să-i ferim de dificultăți? De câte ori am ignorat alegerile sau deciziile lor, care nu ni s-au părut cele mai bune, și am impus propriile alegeri și decizii?

Ne dorim atât de mult să-i ferim de eșec, încât consumăm foarte multă energie în această direcție. Ne dorim atât de mult să-i vedem fericiți încât toate demersurile noastre par justificate.

Dar dacă asta nu e bine, care e alternativa? Să-i lăsăm să eșueze, să se streseze, să ia decizii greșite?

Și răspunsul este da. În condițiile în care noi creăm acel cadru sigur și stabil care să le asigure suport, ar trebui să-i lăsăm să experimenteze dificultatea și eșecul. Fiecare decizie greșită pe care o vor lua va avea o consecință, și consecința le va da un feedback asupra corectitudinii sau nu a deciziei. Consecințele unor decizii pe care le iau ei acum sunt mult mai mici și mult mai ușor de corectat decât consecințele unor decizii pe care le iau mai târziu în viața lor.

Luarea deciziilor este o abilitate care se învață. Nu ne putem aștepta ca, dacă acum noi luăm toate deciziile pentru ei, la 18 ani brusc ei vor putea lua cele mai bune decizii pe cont propriu. Nu funcționează așa.

Mai mult decât atât, fiecare decizie, alegere acțiunea pe care o face, îi va da un sentiment că are controul asupra propriei vieți, îl va ajuta să experimenteze autonomia, una dintre nevoile lui de bază. Dacă acțiunea îi aduce un rezultat, va experimenta competența, o altă nevoie de bază. Iar dacă noi suntem acolo lângă el și ne exprimăm bucuria, va experimenta și apartenența, cea de-a treia nevoie de bază. Este cea mai bună situație pe care ne-am putea-o dori.

V-ați gândit vreodată de ce unii copii devin dependenți de jocurile video?

Pentru că aceste jocuri video sunt construite astfel încât să le acopere lor aceste 3 nevoi de bază. În joc, copilul are autonomia să ia propriile decizii (să-și aleagă skinuri, hărți, arme etc), își dezvoltă competența pornind de la ușor la din ce în ce mai greu, și își dezvoltă relațiile cu ceilalți jucând în rețea cu ei.

Cu cât nevoile lor sunt mai neacoperite în viața reală, cu atât jocul video este mai atractiv. Nu este o chestiune de voință, este o chestiune de fiziologie.

Ce să facem

În sfârșit, mă veți întreba, care sunt câteva lucruri concrete pe care noi, părinții, ar mai trebui să le facem pentru ca ei să fie pregătiți pentru orice le-ar aduce viitorul?

Nu faceți în locul lor lucruri pe care ei le pot face singuri la nivelul lor de competență – Dacă se poate lega singur la șireturi, lăsați-l să se lege singur la șireturi, chiar dacă asta presupune să întârziați puțin.

Nu îi salvați imediat – Practicați cu ei rezolvarea unei probleme, nu oferindu-le imediat soluția, ci ajutându-i să ajungă la soluție – Care ar fi o strategie potrivită?

Nu le spuneți că au făcut bine atunci când nu au făcut bine – Fiți alături de ei în suferință, dar nu încercați să le negați experiența. Înțeleg că de data asta nu ți-a ieșit, hai să vedem cum putem face mai bine data viitoare.

Nu le descurajați pasiunea, oricare ar fi ea, chiar dacă nu vi se pare ceva de viitor – Exercițiul de a-și urma o pasiune pe termen lung este în sine o abilitate extrem de prețioasă.

Fiți întotdeauna o ”casă” pentru ei – Când joacă leapșa, ei creează în joc un loc sigur, căruia îi spun ”casă” și unde nimeni nu îi poate atinge. Acolo ei se duc ca să-și găsească noi resurse de energie înainte să se întoarcă în joc. Școala îi poate învăța, antrenorii îi pot antrena, dar numai voi puteți fi pentru copiii voștri ”casă”.

Încercați de cât mai devreme și cât mai des să le oferiți opțiuni, să îi lăsați să aleagă, să ia decizii. Chiar și dacă este vorba despre a alege între 2 culori de tricouri, sau 2 locuri unde ați putea merge.

Creați pentru ei condiții să experimenteze competența – Fiți facilitatori ai succesului lor (fără să parcurgeți drumul în locul lor). Exprimați-vă încrederea în competența lor.

Subliniați mai mult ceea ce fac bine și nu ceea ce fac greșit.

Acceptați-i necondiționat și atunci când reușesc, și atunci când nu reușesc – Lăsați frica de a nu ține pasul să fie înlocuită de viziunea pe care o aveți pentru ei în viitor.

Cu siguranță că și cu noi, și fără noi, copiii noștri își vor găsi un drum în viață și chiar dacă nu le iese din prima, există mereu posibilitatea de a schimba.

După cum tot JK Rowling spunea în discursul pe care l-am amintit: ”There is an expiration date of blaming our parents for our decisions”. Așa că nu vă judecați prea aspru și lăsați toate deciziile pe care le luați legate de relația cu copiii voștri să vină din dragoste, nu din autoritate. În felul ăsta nu aveți cum să dați greș!