Tu vezi potențialul sau limitările copilului tău?
O să pornesc de la o echivalență matematică foarte sugestivă în contextul nostru, și anume zero este egal cu infinit. Sunt convinsă că niciun matematician nu mă va contrazice aici, dar la ce folosește această echivalență părintelui? Pentru că, deși echivalența este adevărată și pentru copilul lui, devine important aici dacă părintele se uită la zero sau dacă se uită la infinit.
Atunci când se uită la zero va vedea limitări, atunci când se uită la infinit va vedea posibilități. Este o alegere pe care, din capul locului, va trebui să o facă.
De ce este important să facă în mod conștient alegerea asta? Pentru că în funcție de asta copilul va simți o anume așteptare, care așteptare, indiferent că e bună sau rea, se va adeveri.
Poate ați auzit despre efectul Pygmalion, un studiu care măsoară cum influențează așteptările profesorilor rezultatele copiilor.
În studiu un număr de elevi au fost aleatoriu împărțiți în două grupe, despre una dintre grupe profesorii au știut că este formată din elevi foarte buni, și despre alta nu au știut nimic. Elevii din grupa despre care profesorii au știut că sunt foarte buni au avut rezultate școlare mult mai bune decât ceilalți, chiar dacă ei au fost selectați aleatoriu, adică efectiv ei nu erau cu nimic mai buni decât ceilalți.
Rezultatul a fost atribuit așteptărilor profesorului.
În cartea lui, ”The 7 Habits of Highly Effective People”, Stephen Covey povestește o situație personală în care unul dintre fiii lui avea foarte mari dificultăți la școală. Din punct de vedere academic, rezultatele lui nu erau deloc bune, în situații sociale el se comporta stângaci și adesea îi făcea pe care cei îl însoțeau să se simtă jenați. Din punct de vedere atletic, era foarte nepriceput, slab și firav. Copiii râdeau de el, iar Stephen Covey și soția lui erau mânați de dorința de a-l ajuta, pentru că ei se gândeau că succesul acestui copil depindea doar de ei. Au încercat deci să-l încurajeze spunându-i că poate, ”știm că poți” , îl sfătuiau să facă într-un fel sau altul, și de câte ori avea o reușită îl lăudau cât puteau ” ai făcut bine, continuă tot așa” . Îl apărau atunci când cineva îi adresa cuvinte răutăcioase ”lăsați-l în pace, face cât de bine poate!” Nimic din toate aceste încercări de a fi pozitivi și a-l motiva părea că nu funcționează. Asta i-a făcut să schimbe perspectiva, și să se gândească la acest efect Pygmalion. Și-au dat seama că ajutorul pe care ei îl dădeau filului lor era unul de suprafață și trimitea fiului lor un mesaj pe care nu și-ar fi dorit ca el să-l primească, anume că nu este capabil să se descurce singur și are nevoie de protecție. Au înțeles atunci că este momentul să schimbe ceva, dacă vor să schimbe situația. Trebuiau să schimbe lentila prin care îl priveau ei cu adevărat pe fiul lor. În loc să încerce să aplice asupra lui procedee de parenting, în loc să încerce să-l schimbe pe el, au văzut necesar să reflecteze asupra lor, să încerce să găsească adevăratele surse ale motivației lor și percepția pe care ei o aveau despre fiul lor. Asta i-a ajutat să-l privească cu alți ochi, să-i vadă unicitatea, să-i vadă valoarea lui intrinsecă, să-i vadă identitatea. Când ei au început să interacționeze cu fiul lor din această perspectivă, el a început încet încet să se schimbe, a reusit în timp să devină un copil independent și încrezător, iar rezultatele sale s-au schimbat radical.
V-ați gândit vreodată cum îi vedeți voi cu adevărat pe copiii voștri?
Pentru că asta are o foarte mare importanță pentru felul cum se văd ei pe ei.
Sinele copiilor se formează în raport cu feedbackul pe care ei îl au de la cei din jur, iar în primii ani de viață în mod fundamental de la voi părinții.
Dacă te imaginezi pe tine ca pe o oglindă a copilului tău, cum crezi că se vede el în tine? Care sunt cuvintele pe care i le spui? În ce măsură subliniezi lipsurile sale și în ce măsură calitățile. Care sunt așteptările pe care le ai de la el?
În ce fel îl ajuți tu pe copilul tău să experimenteze, sau să aibă referințe ale succesului său?
De multe ori eu îi întreb pe copii când a fost ultima oară când au experimentat succes, când au reușit, când le-a ieșit. Și surprinzător, copiii cad pe gânduri și au nevoie de timp să se gândească la asta. Ei nu au referința succesulul în viața lor, și asta nu pentru că nu au succes, ci pentru că succesul lor trece neobservat.
Cu toții ne documentăm și căutăm fel de fel de metode să-i ajutăm pe copiii noștri să gestioneze eșecul sau dificultatea, dar câți dintre noi îi ajutăm pe copiii noștri să savureze succesul?
Cum îi răspunzi tu copilului tău când îți dă o veste bună?
Știința ne spune că există 4 categorii de răspunsuri:
Passive – Constructive – Response: Să spunem că, într-o zi, copilul tău vine bucuros și-ți spune că a fost primit în echipa de baschet a școlii. Un astfel de răspuns sună așa: ”Super, și eu am fost în echipa de baschet a școlii când eram la școală” . Un fel de a te arăta interesat, dar care deturnează atenția de la succesul copilului la experiența ta.
Active – Destructive – Response: Dacă luăm în calcul același scenariu, răspunsul ăsta sună așa: ”Asta înseamnă că va trebui să-ți petreci mult timp la antrenamente și atunci s-ar putea să nu mai ai timp pentru teme”. Răspunsul ăsta distruge cu totul vestea bună aducând în față doar dezavantajele.
Passive – Destructive – Response: În același scenariu ai spune: ”Mă bucur, dar uite chiar acum am foarte multă treabă, am putea să vorbim despre asta mai târziu?”. Un răspuns care arată nepăsare pentru vestea bună pe care copilul ți-o aduce.
Active – Constructive – Response: În același scenariu, ți-ai arăta entuziasmul și i-ai spune: ”Super, minunat!! Povestește-mi totul! Cum s-a întâmplat?”. Cum te-ai simțit când ai aflat?”. În acest răspuns îl ajuți pe copil să savureze succesul lui făcându-l să retrăiască acele momente pe măsură ce îți povestește.
În ce măsură ești tu acela care răspunde cu ultima variantă adică arată entuziasm și îl ajută pe copil să savureze succesul său?
Sigur că este necesar să-i corectăm pe copiii noștri atunci când greșesc, trebuie să îi aducem cu picioarele pe pământ atunci când ei devin nerealiști în ceea ce spun sau cred că au realizat. Dar putem face asta într-un mod pozitiv adresând situația punctuală și nu generalizând, adresând comportamentul și nu caracterul, arătând soluții și nu criticând.
Este însă absurd să ne închipuim că, dacă vom reuși să corectăm toate greșelile pe care le face, sau să adresăm toate slăbiciunile lui, într-o zi el va face totul bine. Nu funcționează așa.
Imaginează-ți o grădină în care cresc doar buruieni. Nu poți spera că, dacă smulgi toate buruienile, într-o bună zi vei avea o grădină. Vei avea o grădină atunci când vei planta în mod intenționat plantele care vrei să crească în grădina ta. În mod similar, îl vei ajuta pe copilul tău să-și vadă potențialul, să vadă posibilități dacă tu găsești și subliniezi lucrurile bune, calitățile, punctele lui forte. Numai atunci vei deveni o sursă de încredere pentru el, și încrederea îl va ajuta apoi să-și poată gestiona și slăbiciunile. O plantă care începe să crească, nu mai poate fi umbrită așa ușor de buruieni, ci umbrește ea buruienile.
Un grădinar care se concentrează pe cum cresc buruienile va fi un grădinar frustrat, în contrast, un grădinar care se concentrează pe roadele grădinii va fi un grădinar recunoscător.
Și pentru tine, părinte, e la fel, frustrat sau recunoscător este o alegere pe care tu o faci. Trebuie să știi însă că această alegere a ta îl va afecta în mod decisiv și pe copilul tău.
