Alexandru BUZATU, arhitectul „main role in Castle Break”, o poveste cu parfum de epocă despre castele, palate și conace
Senior arhitect, ghid turistic, contributor, voluntar, preocupat de protecția și promovarea patrimoniului arhitectural, educația pentru patrimoniu, turismul cultural, estetică, stilistică, istoria și teoria arhitecturii, la doar 33 de ani, Alexandru Buzatu poate fi un model pentru tânăra generație. Colaborator al proiectului de turism cultural alternativ Castle Break, voluntar în cadrul Asociației Arché, care desfășoară proiecte precum Monumente Uitate, Oamenii Patrimoniului, Castele și Conace Revitalizate, Școala de Vară la Castel, Dobrogea Culturală, Casino Rush, dar și ghid turistic pentru oaspeți, preponderent străini, în echipa Bucharest Urban Adventures și Interesting Times Bureau, colaborator al proiectului Cronicari Digitali și al proiectului Monumentalist, culegător de date pe teren în proiectul Harta Meșterilor în Construcții, Alexandru este sigur că a ajuns în acest punct pentru că a avut șansa de a fi expus, încă din copilărie, la o serie de valori culturale și de patrimoniu.
Fiu, nepot și strănepot de dascăli, Alexandru își amintește că de mic a fost atras de lucrurile frumoase. A călătorit mult (”părinții mei erau, la vremea copilăriei mele, niște «hipioți călători», cu mult dor de ducă) și a desenat hărți, mașini, avioane, orașe ori clădiri, de cum a învățat să țină creioanele colorate în mână. Pe la 12-13 ani, când a primit în dar primul album, și-a dat seama că arta e ceea ce îl pasionează. Iar explorându-l, a constat că cel mai mult îl inspiră perioada care se întinde, grosso modo, între anii 1400 și 1900 – acolo unde evoluează Renașterea, Barocul, Clasicismul Francez (de curte), Rococo-ul, Neoclasicismul, Romantismul, Eclectismul, și Artele 1900. ”De la modernism încolo, nu prea mi-a mai plăcut. Simțeam o răceală, o austeritate, o «problemă». De asemenea, evul mediu mi s-a părut un pic înfricoșător, cu acel gotic!”
„Orașul meu” cred că era, aproximativ, de dimensiunile Parisului din perioada Belle Époque
12 – 13 ani, acela a fost momentul în care a început să cocheteze și cu arhitectura. Mai întâi a desenat clădiri de el inventate, iar apoi orașe de vis. ”Nu îmi propuneam să desenez/reproduc biserica Santa Maria della Salute din Veneția, de pildă (una din favoritele mele: o bijuterie!), ci preferam să desenez o biserică asemănătoare cu aceasta, în care modificam anumite chestiuni de design arhitectural și decorativ”. Mai departe, a ajuns să genereze adevărate compoziții în spirit eclectic – fără să conștientizeze prea bine ce face. Adică: desena o biserică în care cupola semăna cu cea de la Bazilica San Pietro din Roma, planul era asemănător cu cel al Panteonului din Paris, porticul cu fronton era asemănător cu cel de la Domnul Invalizilor, iar anumite detalii erau preluate (cu eventuale ajustări) de la alte biserici. Unele asocieri erau mai stângace, altele mai abile… A trecut apoi la orașe, cel mai mare oraș proiectat adunând vreo 6-8 foi, format A2 (rupte din blocul de desen). ”«Orașul meu» cred că era, aproximativ, de dimensiunile Parisului din perioada Belle Époque. Aveam un ghid Michelin al Parisului de vreo 150-200 de pagini pe care, de asemenea, îl cam devorasem. Așa de mult îl învățasem încât, când am ajuns pentru prima dată la Paris, la final de facultate, parcă mai fusesem deja pe acolo! Atât de familiar îmi părea peisajul urban. Probleme de orientare? Nici vorbă! Era destul de clar, încă de pe atunci, că mă voi face arhitect, urbanist, designer – ceva de genul”.
În clasa a XI-a a decis definitiv și irevocabil să urmeze arhitectura și, deși i s-a părut destul de stresantă perioada de pregătire, o presiune care a rupt puțin din farmec, a trecut cu brio peste examen. Ca student a manifestat interes pentru multe materii, însă, ”sufletul meu a fost întotdeauna la Catedra de Istorie și Teorie a Arhitecturii, acolo unde evolua și «Domnul Patrimoniu». Acolo mă simțeam cel mai bine”.
”Castle Break nu sunt niște simple plimbări pe la obiective, asezonate cu două-trei fraze descriptive și istorice de pe Wikipedia”
Unul dintre cele mai importante proiecte în care este implicat Alexandru se numește Castle Break și reprezintă prima iniţiativă de redescoperire a castelelor, palatelor şi conacelor, mai puţin cunoscute din România, prin turism cultural. Este unul dintre proiectele lui de suflet, pentru că asta îi prilejuiește interacțiunea cu arhitectura veche, de patrimoniu.
Derulat de Asociația ARCHÉ, Castle Break mai înseamnă însă și descoperirea unor meșteșuguri aproape uitate, degustări de vinuri și bucate alese, dar și crearea de amintiri frumoase alături de oameni ce au în comun pasiunea pentru călătorii și dorința de a proteja patrimoniul. Despre Castel Break, Alexandru Buzatu spune că pura plăcere estetică pe care o simte la contemplarea și „consumarea” unui castel renascentist transilvan, a unui palat nobiliar baroc sau a unui conac neoromânesc este motivația principală pentru care este atât de implicat. Dar nu numai. ”Ne putem gândi, de pildă, la faptul că vorbim despre ieșiri în natură, despre plimbări. Este o manieră plăcută de petrecere a timpului liber. Cui nu îi place să călătorească? Apoi, mă gândesc la efectele pozitive pe care escapadele Castle Break adesea le au asupra obiectivelor pe la care poposim”, explică Alexandru, convins că vizitele aduc notorietate acestor castele, promovare, venituri directe (prin bilete) și potențiale venituri indirecte. De asemenea, prânzurile în comunitate (pe care echipa Castle Break adesea le organizează) aduc bani în respectivele comunități. Mai sunt și vizitele la meșteșugari, utile din punct de vedere economic pentru artizanii locali.
Apoi, recunoaște Alexandru, tururile Castle Break sunt și un bun prilejde a-și pune în valoare abilitățile profesionale, din postura de arhitect, de „designer” de tururi și prezentator-ghid. ”Ei bine, activitatea aceasta nu este proiectare de arhitectură sau restaurare de monument istoric, dar este ceva care mă pune în valoare, în care mă simt stăpân pe ceea ce ar trebui să fac și capabil să ofer experiențe de calitate. Mă simt bine pe scenă, ca «prezentator» și, uneori, chiar ca «personaj principal» în desfășurarea tururilor – pentru că evenimentele Castle Break nu sunt niște simple plimbări pe la obiective, asezonate cu două-trei fraze descriptive și istorice de pe Wikipedia, ci sunt tururi ghidate de către profesioniști, în care prezentarea și scenografia sunt ingrediente esențiale”. Iar satisfacțiile sunt pe măsură, pentru că, recunoaște fără falsă modestie Alexandru, turiștii adesea revin și spun: „Vrem să vedem Clujul cu tine” sau „Sunt curios ce părere are Alexandru despre Peleș”. Frumos, nu? Exact ca și prezentările lui, care chiar sunt foarte bine primite de public, mărturie stând comentariile adăugate la postările de pe internet de turiștii care au ales să-și petreacă o fărâmă de timp liber într-un tur cu Alexandru. Succesul, ne dezvăluie el vine însă și din faptul că a luat câteva lecții de actorie în liceu și stăpânește foarte bine limba engleză. ”Cred că de acolo și dezinvoltura și dorința mea de a fi «pe scenă», iar Castle Break este o scenă grozavă pentru mine!” .
Dar mai e ceva care îl atrage, îl motivează în această poveste cu parfum de epocă: oamenii pe care ajunge să îi cunoască în tururi. Foarte mulți cu o anumită preocupare pentru patrimoniu, pentru frumos, artă și arhitectură, pentru istorie și cultură.
Bijuterii arhitecturale, repere istorice acoperite de praf și indiferență
Proiectul Castle Break cuprinde în tururi circa 50 de clădiri. Foste reședințe ale elitelor istorice, fie că le numim castele, palate, conace, cule, vile sau case boierești, cele mai multe au însă nevoie de restaurări, uneori capitale. De ce au fost lăsate să se ruineze, în uitare și nepăsare? Cunoscându-le povestea, Alexandru ne expune câteva motive. În primul rând, regimul de proprietate asupra multor castele și domenii boierești/nobiliare este adesea incert, litigios, volatil – un rezultat nefast al confiscărilor și al naționalizărilor din comunism, peste care au venit vremurile tranziției, cu legea retrocedărilor. De asemenea, astfel de obiective se mai confruntă și cu frecvente dificultăți pe plan financiar, dintr-o perspectivă sustenabilă: suprafețe construite relativ mari, suprafețe mari ale parcurilor care adesea le înconjoară, clădiri istorice, construite cu materiale și tehnici vechi, care cu greu mai pot fi „resuscitate” sau „reproduse” la prețuri accesibile. ”Toate aceste aspecte, plus multe altele, se cam traduc în costuri mari de întreținere. Nu mai vorbesc de costurile unor restaurări… Cred că deja vă puteți face o idee că planul de business pentru funcționarea (nefalimentară) a unui castel nobiliar poate fi o mare-mare provocare”, precizează Alexandru. În plus, încă o problemă: nici nu prea mai sunt meșteri care să știe să lucreze cu materialele și tehnicile vechi, tradiționale, în care au fost construite astfel de clădiri. De aceea, Ordinul Arhitecților încearcă, de exemplu, să resusciteze meșteșugurile vechi și tradiționale din domeniul construcțiilor, prin intermediul unui alt proiect în care Alexandru este implicat, „Harta meșterilor în construcții”. Un proiect născut din necesitatea stopării mutilării monumentelor și scăderea valorii lor artistice. ”Prea adesea văd construcții vechi restaurate cu pierderea unor elemente originale, tencuieli istorice speciale (frecventa similipiatră interbelică, prea adesea înlocuită cu deja clasica tencuială decorativă, modernă, în culori vesele), materiale vechi de învelitoare (frumoșii solzi ceramici smălțuiți și colorați, adesea aruncați și înlocuiți cu țiglă ceramică de la un mare producător industrial) etc.De ce? Pentru că meșterii nu prea mai sunt, materialele și tehnicile vechi sunt rare, greu de procurat, și adesea, implicit, scumpe”.
Ce ar trebui făcut? Categoric, spune Alexandru, e nevoie de o îmbunătățire a legislației, cot la cot cu îmbunătățirea aplicării ei, o zonă sensibilă, în care ne lovim însă de un aparent laitmotiv național: corupția! Apoi, este nevoie de o finanțare serioasă, concretă, nu doar declarativă, pe acest segment. Dar, pe de altă parte, promovarea relativ slabă a acestui segment de construcții ca obiective turistice are de a face, din păcate, cu încă o moștenire nefastă a comunismului, când astfel de castele, conace și palate au fost adesea confiscate, naționalizate, și transformate în cooperative și întreprinderi agricole, grajduri, depozite, spitale etc. Erau simboluri și elemente de patrimoniu ale unei elite vechi, care trebuia să fie anihilată. Și care a fost, într-adevăr, anihilată! Ce facem însă acum, la circa 30 de ani de la căderea comunismului? ”Cred că este nevoie de o oarecare resuscitare a conștientizării valorice, la nivelul întregii societăți, nu numai printre arhitecți”, consideră Alexandru.
Iar el, cumva, exact asta face: activează preponderent în zona „restaurării” bunului gust estetic. ”Prin tururile culturale pe care le conduc, ce gravitează în jurul arhitecturii și stilisticii arhitecturale, încerc să contribui cumva la un soi de «resuscitare» a conștiinței valorilor arhitectural-estetice și stilistice, la nivelul societății. Dar eu sunt doar unul! Ca mine mai sunt și alții, cu siguranță, dar cred că este nevoie să fim mai mulți cei care vorbesc despre arhitecții francezi ai Vechiului Regat, despre eclectismul de factură Beaux-Arts al perioadei Belle Époque, despre neoclasicul și neogoticul reședințelor boierești ale Moldovei, despre barocul transilvan, despre stilul național românesc (neo-românesc) și despre elementele-i caracteristice etc. Dacă apetitul pentru frumos și pentru patrimoniu crește la nivelul societății, automat și obiectivele frumoase de patrimoniu vor fi mai des vizitate, demolările de monumente vor fi primite cu mai multă ostilitate, iar prestigiul arhitecturii vechi va atrage investitori”, și-a încheiat Alexandru pledoaria pentru estetică și valoare, pentru istorie și tradiții, într-un cuvânt patrimoniu.
Alexandru Buzatu este unul dintre cei patru nominalizați la
Secțiunea
GARDIENII PATRIMONIULUI ROMÂNESC
Citește și:
VOTATI AICI câștigătorul secțiunii GARDIENII PATRIMONIULUI ROMÂNESC