Îngerul-păzitor al seropozitivilor din România

Maria a terminat facultatea la Bucureşti, în 1978, anul în care Ceaușescu a decretat că nimeni nu mai poate să se angajeze imediat după finalizarea studiilor superioare, fără o perioadă de stagiu de trei ani în centrele universitare. În 1981, Maria a prins un post la Facultatea de Stomatologie care avea un centru și în Eforie. Tot atunci s-a măritat și a născut.

După stagiu, a fost repartizată la țară, undeva pe lângă Tecuci, la 300 de km de București, unde a stat trei ani. A fost o perioadă grea, spune Maria, pentru că familia locuia la București, iar ea făcea zilnic naveta. Se simțea izolată la țară. La cabinet ajungea după-amiaza, unde primea curent electric cu porția. Era perioada de economii. Lumea stătea la lumina lumânărilor, iar freza dentară cu care Maria lucra nu funcționa fără curent.

În 1985 a renunțat la stomatologie și a început cursurile la Institutul de Sănătate Publică. Exista acolo un departament de epidemiologie și boli infecțioase. Aşa a aflat că boala aceea groaznică de care sufereau pederaștii în SUA a apărut și la noi. Era în 1985 când s-a descoperit primul caz de SIDA la un însoțitor de tren, homosexual. Până în 1990 apăruseră încă 15 cazuri, majoritatea bărbați, homosexuali. Până în 2005, SIDA a fost o boală mortală. Oamenii ajungeau la spital în moarte clinică.

Primul contact al Mariei cu un seropozitiv a coincis cu prima ei panică. La institut, Maria avea un coleg, medic, bolnav, cu o familie numeroasă. A rugat-o să se ocupe de dantura lui pentru că avea probleme de mobilitate dentară și sângerări. La intervenție, Maria a lucrat fără mănuși. Nu aveau resurse nici pentru seringi și nici pentru alte echipamente. Nici măcar pentru încălzirea institutului. Doctorii din institut „se încălzeau la gura pacientului”, cum spunea o glumă care circula pe atunci.

La câteva luni după intervenția stomatologică, colegul a decedat, la 50 de ani. Abia atunci Maria a aflat că a murit din cauza unei infecții cu HIV. Aşa a început perioada de panică, perioadă care a durat trei luni până când a venit rezultatul testului de la Paris. În tot timpul acesta s-a torturat psihic, mai ales că nu vorbise cu familia despre ce se întâmplase, pentru că nu știa ce să le spună. Maria își amintește că „avea toate simptomele posibile”. Citea mult despre SIDA, iar oamenii din jur îi spuneau că se ia prin contactul cu sângele infectat. Rezultatul testului ei HIV a fost însă negativ.

Prima campanie anti-SIDA a ARAS se leagă de Romanian Angel Appeal – Olivia Harrison, Barbara Bach Starkey, Linda McCartney şi Yoko Ono au fost cele care, în 1990, la iniţiativa Oliviei Harrison, cu ajutorul membrilor formaţiei Beatles şi al lui Elton John, au înfiinţat Fundaţia Romanian Angel Appeal cu scopul de a creşte calitatea vieţii copiilor abandonaţi în orfelinatele din România.

După Revoluție, în ianuarie-februarie, au fost descoperiți mii de copii infectați. În iarna lui 1990, Crucea Roșie Internaţional a planificat o misiune în România prin care să-i ajute pe copiii instituționalizați. Pe lângă cei infectați cu HIV, erau mulți copii cu malnutriție, copii și bătrâni cu dizabilități mentale erau descoperiți în centre în care erau ținuți în condiții îngrozitoare. Oameni din 16 filiale ale Crucii Roșii au venit cu bani, haine și alimente. Crucea Roșie Franța se ocupa de programul anti-SIDA.

„Într-o zi, pe holul Institutului de Sănătate Publică, un tânăr francez a venit la mine și mi-a spus că vrea să discute cu cineva despre un program anti-SIDA al Crucii Roșii. Pentru că nimeni din institut nu era disponibil, l-am dus la mine în birou. Îmi propunea un program de prevenire prin care să le vorbească tinerilor despre sexualitate și despre protecție. A fost prima mea lecție și primul om de la care am învățat despre cât de important este ce se face în Sănătatea publică. România a fost o țară care, până-n 1990, realiza rapoarte măsluite, iar populația habar n-avea ce conțineau ele”, își amintește Maria.

În 1991, fondatoarea ARAS a participat la misiunea anti-SIDA a Crucii Roșii Internațional. Unul dintre obiectivele ONG-ului, format din 30 de membri, era să reformeze Crucea Roșie România, care până atunci fusese un mecanism al partidului prin care se colecta sânge și se adunau bani. Toată lumea trebuia să cotizeze cu o sumă care mergea la partid. A fost singurul ONG care a supraviețuit în România.

Crucea Roșie Internațional își dorea ca filiala din România să-i ajute pe oamenii aflați în dificultate și să activeze spiritul comunitar, pentru că avea câte o organizație în fiecare județ.

Tot Maria pregătea o echipă de voluntari, studenți, care la rândul lor trebuiau să discute cu colegii lor pe teme de educație sexuală, despre cum să folosească un prezervativ și despre cum să nu te infectezi cu HIV.

Pentru conștientizarea acestui pericol, Maria și echipa ei din Crucea Roșie Internațional au organizat primul concurs de afișe de prevenire a infectării cu virusul HIV, împreună cu studenții de la Arhitectură și Arte plastice. Afișele au fost expuse în sediul facultății. Premiul cel mare era un radiocasetofon.

Un student de la Arhitectură-Design a câștigat premiul I cu un afiș care reprezenta un prezervativ cu un zâmbet mare pe față. Sloganul era: „O căciuliță pentru liniștea dumneavoastră”. Ironia era că, în acel timp, Ion Iliescu era în plină campanie electorală, iar sloganul de pe afișul lui electoral era: „Un om pentru liniștea dumneavoastră.” Zâmbetul de pe prezervativ era al lui Iliescu. Organizația era foarte încântată de afișul-câștigător ajuns în holul Crucii Roșii Internațional, mai ales că avea sediul în aceeași clădire cu filiala din România. Președintele organizației din România a fost înă extrem de indignat și a acuzat de blasfemie echipa internațională. Așa că filiala internațională a intrat în conflict cu cea autohtonă.

De la frustrare la înfiinţarea ARAS

Conducerea filialei din România a cerut organizaţiei internaţionale să părăsească sediul. Astfel, programul anti-SIDA a încetat. Încurajaţi de Ministerul Sănătăţii şi de Crucea Roşie Italia şi Franţa, Maria cu alți colegi din Institut şi câţiva voluntari au stabilit să-şi facă propria organizaţie. Aşa a luat naştere Asociația Română Anti-SIDA (ARAS), în 1992. Ei au pus bazele sistemului de supraveghere epidemiologică de care era nevoie urgent în România, la acea vreme.
„Din 1991, după ce a murit Freddie Mercury, solistul de la Queen, şi până în aprilie 1992 când ne-am înfiinţat, ne întâlneam cu voluntarii seară de seară la bere, cu creveţi vietnamezi şi popcorn, şi puneam pe hârtie statutul. Ne-am înfiinţat în 1992, dintr-o frustrare, pentru că nu reuşisem să facem ce ne-am propus în Crucea Roşie. Cei din Crucea Roşie Internațional spuneau că organizaţia din România o să rămână roşie, comunistă adică. Şi aşa a rămas până în 2000, când și-a schimbat preşedintele şi statutul. A fost o instituţie greoaie şi nereformată.”

Nobody’s Child

După plecarea organizaţiei internaţionale, ARAS a semnat un contract cu Institutul de Sănătate Publică, prin care i se oferea drept sediu o cameră în institut, între orele 15:00 şi 22:00. Aici, 20 de persoane se întâlneau constant, foloseau un singur calculator şi puneau la cale proiectele pentru prevenirea SIDA în România.

John David, de la Romanian Angel Appeal, a primit de la Maria o hârtie pe care scris bugetul de care avea nevoie ARAS pentru proiectul de informare şi prevenţie anti-SIDA desfășurat pe litoral. Bugetul includea cazarea la vilele din Costineşti pentru iulie–august, cu masa inclusă, drumul şi tipărirea broşurilor. A doua zi, au bătut palma pentru buget. Tot de la ei, au obţinut şi o Dacie Break, un calculator şi un copiator, iar din anul următor, bani pentru chirie.

Pentru o săptămână, ONG-istul i-a însoţit pe voluntarii ARAS la Costineşti şi a fost impresionat că aceştia ştiau să comunice foarte bine despre proiect. „La Costineşti, la vremea aceea, aveau spectacole Divertis şi Compact. Erau încântaţi de ce făceam şi ne-au chemat în spectacole. Tony Grecu şi Gyuri Pascu veneau la cortul nostru de pe plajă. Gyuri ne cânta la chitară”, îşi aminteşte cofondatoarea ARAS.
Pe plajă, pe lângă pliantul cu informaţiile despre virusul HIV, voluntarii ofereau şi un prezervativ. Lumea obişnuia să ia pliantul, dar refuza prezervativul. Voluntarilor le-a venit ideea să pună prezervativele într-un bol şi să se întoarcă cu spatele, pentru ca oamenii să nu mai fie ruşinaţi şi să ia unul.

Tot în acea vară, norocul i-a scos-o în cale pe Marianne de la UNAIDS, o agenţie care se ocupa de proiecte de prevenţie SIDA. Impresionată de activitatea asociaţiei, le-a propus să scrie un proiect ca să le găsească finanţare. Aşa că în anul următor ARAS a scris cu greu, pentru că nu exista un model, un proiect pe două pagini tot. Marianne a apelat la o asistentă care i-a ajutat să scrie un proiect complex de 50 de pagini.

În total s-au scris 23 de drafturi. În acel an, 1993, o maşină diplomatică de la UNAIDS, care avea sediul la Ambasada SUA, a oprit la ARAS pentru a o conduce pe Maria la întâlnirea cu finanţatorul. După o oră de discuţii, a obţinut un milion de dolari pentru proiectul care urma să fie implementat la Constanţa, pentru că acolo existau cele mai multe cazuri de SIDA.

Anul următor proiectul a fost modificat. Organizaţia s-a trezit fără bani, pentru că toate bunurile fuseseră retrocedate către Romanian Angel Appeal, iar din cei 1 milion de dolari, 700.000 au mers către traininguri pentru consiliere, lansarea primului Helpline din ţară care oferea consiliere seropozitivilor şi proiectele din Constanţa. Pe 1 decembrie, la Constanţa, ARAS a organizat o campanie şi un spectacol cu cântăreţii cunoscuţi din acea vreme.

Dar cea mai mare vizibilitate au primit-o prin spectacolul organizat la Sala Palatului din București, în 1992. „Era un spectacol inspirat de un model franţuzesc. Au participat Compact, Iris şi Divertis. Publicul era format din străini şi români. Părintele Galeriu a ţinut un discurs în care le-a spus tinerilor să asculte recomandările noastre, să se ferească de infecţia cu HIV. Spectacolul a durat şase ore, deşi era programat pentru două”, îşi aminteşte Maria Georgescu.

În 1995, ARAS conturează primul grup de autosuport pentru persoanele cu HIV/SIDA în cadrul unui program de asistenţă psihosocială, destinat adulţilor şi copiilor, care urmărea respectarea drepturilor acestora şi integrarea socială. În același an, asociaţia s-a concentrat pe scrierea proiectelor Phare. Tot atunci, Maria a părăsit postul pe care-l avea la Institutul de Sănătate Publică şi s-a dedicat asociaţiei.

400 de cazuri noi de SIDA

Anual, în România, apare o medie de 400 de cazuri de infecţie cu HIV, iar de cinci ani, majoritatea provine din rândul consumatorilor de droguri. Din anul 2000, ARAS se ocupă de grupurile vulnerabile. Timp de trei ani, voluntarii, cu rucsac în spate, au luat la pas Bucureştiul pentru a depista zonele în care sunt localizaţi consumatorii de droguri şi unde se practică prostituţia. Gara de Nord, Baicului, Faur-Titan sau Ferentari se numără printre cele zece zone sărace ale Bucureştiului identificate de ARAS. În benzinării erau concentraţi combinatorii care se ocupau de fetele care făceau prostituţie, iar în staţiile de taximetrie exista un nod important pentru a obţine informaţii despre prostituţie şi consumul de droguri.

Voluntarii au ajuns şi în casele proxeneţilor care trăiau cu familia şi câteva fete pe care le exploatau. Proxeneţii îi primeau pe voluntari şi chemau fetele cărora le spuneau că au adus pe cineva care să le înveţe cum să se protejeze şi să rămână sănătoase. Tot atunci, voluntarii au aflat că proxeneţii le ofereau preventiv fetelor antibiotice, cinci zile pe lună, pentru a le feri de boli.

Cu informaţiile din teren, ARAS a realizat un studiu din care reieşea că fetele nu erau bătute, nu se simţeau exploatate, ci protejate. Primeau haine, mâncare şi casă. Printre fete erau şi tinere de 14–15 ani, fugite de la ţară de munca câmpului sau trimise de tată la Bucureşti, ca să facă bani.

Pe baza informaţiilor, ARAS a împărţit Bucureştiul în zone cu potenţial de risc. De exemplu, în prezent, în Ferentari sunt cinci zone unde oamenii ştiu că o echipă vine cu ambulanţa, la o anumită oră, pentru a împărţi seringi şi prezervative. E foarte important, ca în serviciile sociale să existe consecvenţă şi constanţă.

Maria îşi aminteşte că în 2003, printr un proiect, ARAS a distribuit prezervative prostituatelor şi seringi consumatorilor de droguri. Atunci nu exista o lege bine definită despre schimbul de seringi, iar Agenţia Naţională Antidrog îi ameninţa cu puşcăria dacă demersul continua. Cei de la agenţie spuneau: „Madame Georgescu, o să intri la puşcărie împreună cu seringile şi toţi consumatorii de droguri”. După multe întâlniri şi discuţii, a apărut şi legea schimbului de seringi.

Ajutorul din ambulanţe

Din acelaşi an, România a beneficiat de Fondul Global pentru HIV, malarie şi TBC. ARAS a fost implementator pentru grupurile vulnerabile. Tot atunci, asociaţia s-a mutat într-un sediu mai încăpător şi au fost achiţionate primele ambulanţe. În prezent, există cinci ambulanţe, însă pentru două dintre ele, vechi de zece ani, este nevoie constant de reparaţii. Până în 2010 cât a beneficiat de bani de la Fondul Global, ARAS a avut ambulanţe atât în Timişoara, cât şi în Constanţa.

Din 2010, Ministerul Sănătăţii îşi luase angajamentul de a crea centre de testare în toată ţara, de a oferi servicii pentru grupurile vulnerabile – consumatori de droguri, prostituate, comunităţi de rromi, oameni ai străzii şi homosexuali, însă nu a existat buget pentru proiect.

Pentru a face rost de finanţări, ARAS a început să scrie proiecte pentru fondurile structurale. Aşa au apărut, în 2010, primele două proiecte, unul care oferea servicii pentru femeile care făceau prostituţie, dar şi pentru seropozitive şi femei singure, iar cel de-al doilea – „A doua şansă” – un proiect de reintegrare socială pentru consumatorii de droguri. 3.500 de consumatori de droguri din Constanța, Timişoara şi Bucureşti urmau să participe în program. 500 dintre ei urmau să facă tratament substitutiv, să-şi găsească un loc de muncă şi să meargă la cursuri, iar ceilalţi 3.000 erau ajutaţi să intre în programul de schimb de seringi.

Proiectul a continuat până la jumătatea lui 2013 când asociaţia a rămas iar fără bani. ARAS a anunţat Ministerul să le preia activitatea pentru a avea o continuitate. Dar Ministerul Sănătăţii nu avea nici el bani, aşa că ARAS împreună cu beneficiarii a făcut o demonstraţie în faţa sediului ministerului, iar până la finalul lui 2013 s-au mai găsit nişte fonduri pe care le-a primit Institutul de Boli Infecţioase „Matei Balş”. Alte două proiecte de reinserţie socială au început în 2014.

Sora străină din Franţa

Partenerii francezi ai ARAS, Coaliţia Internaţională Plus, i-a ajutat încă din 1995 cu soluţii de bune practici în domeniu. S-au împrietenit în 1995 când francezii au venit în România pentru a face cursuri despre infecţia cu HIV în licee, prin intermediul Ambasadei Franţei. Coaliţia este sora lor străină. „Când ne supără statul român, cerem ajutorul în coaliţie, iar ei se plâng la Comisia Europeană şi asta ne dă un pic de susţinere. Acum suntem supăraţi că statul român vrea să impoziteze ONG-urile.

Ne interesăm să vedem ce face statul francez în sensul acesta. Ne dorim ca statul să subcontracteze serviciile şi nu înfiinţarea altor servicii. Voi aveţi funcţionari, noi avem lucrători de teren, hai să ne unim şi să ne completăm”, spune ea. Maria povesteşte că ARAS a învăţat să-i întrebe pe politicieni ce se întâmplă cu angajamentele pe care şi le-au luat, cum au cheltuit bugetul destinat tratamentului cu infecţia HIV, de exemplu. Pe partea juridică îi ajută APADOR-CH. Până acum au primit răspunsuri zeflemitoare de la politicieni, dar asociaţia le atrage atenţia că trebuie să fie serioşi.

În aprilie, ARAS împlineşte 24 de ani de activitate. Acum se lucrează la bugetul previzionar care trebuie trimis la Coaliția Internaţională Plus. În prezent, strategia asociaţiei merge în trei direcţii pe care coaliţia o ajută să le dezvolte: previziune financiară, advocacy şi cercetare comunitară. ARAS încearcă să introducă aceste concepte în cadrul cursurilor de la Universitatea din Bucureşti.

Cercetarea comunitară, un concept necesar

„Partaj” a fost un proiect bazat pe cercetare comunitară, realizat în colaborare cu Institutul de Sociologie şi Asistenţă Socială pentru validarea ştiinţifică. Cercetarea şi-a dorit să afle în ce măsură îi ajută pe oameni să împărtăşească diagnosticul cu alţii. „Au fost cazuri când unii dintre copii nu şi-au ştiut diagnosticul. E altceva când părintele îi spune diagnosticul unui copil de 3–7 ani, şi altfel când i-l spune unui tânăr de 17–23 de ani care şi-a construit deja un viitor şi află că este seropozitiv.”

România i-a introdus pe copiii seropozitivi într-o categorie de handicap de gradul 1 care le permitea să aibă un însoţitor. Aşa că părinţii acestora şi-au abandonat serviciul, aveau un salariu de însoţitor şi au avut grijă de copii până la împlinirea vârstei de 18 ani. Le-au influenţat astfel dezvoltarea, pentru că unele dintre mame au ajuns să fie atât de protective, încât nu i-au mai lăsat la şcoală.

Pentru aceşti copii, ARAS a implementat proiectul Smiley, unde cei de 12–13 ani învăţau să fie independenţi. Să meargă singuri cu autobuzul, să-şi ia bilet, să nu arunce gunoi pe jos, să se spele pe mâini, să-şi facă sandvișuri, să mănânce sănătos, să aibă un scop, să-şi dorească să ajungă cineva când vor fi mari.

Percepţia românilor despre seropozitivi

Maria a observat, timp de 25 de ani, percepţia românilor asupra persoanelor cu HIV. Până în 2005, SIDA era o boală mortală. Lumea făcea totul pentru a nu se întâlni cu seropozitivii, îi discrimina, la şcoală, la serviciu sau în alte locuri publice.

Dar lucrurile au evoluat. Boala nu mai este considerată mortală, ci cronică. Educaţie despre infecţia cu HIV se face de ani buni, dar este nevoie de educaţie continuă, pentru că percepţia diferă de la o generaţie la alta. „Sunt metode prin care oricine să se poată proteja atât în viaţa personală, cât şi în cea profesională, important e să fim deschişi şi să facem educaţie tot timpul. Fiecare trebuie să fie răspunzător de viaţa sa.”

Pentru a fi mai aproape de familie, Maria obişnuia să-şi atragă soţul, copiii şi mama ca voluntari în proiectele ARAS. În prezent, copiii ei sunt mari şi au propria familie, iar ea îşi împarte timpul între organizaţie şi cabinetul stomatologic al asociaţiei, deschis din 1998, unde lucrează cu încă doi medici. Jumătate de zi poate fi găsită la cabinet, iar cealaltă, la sediul asociaţiei.