Speranța unei schimbări de paradigmă

De 17 ani, de când a ajuns în țara noastră, organizația nonguvernamentală Hope and Homes for Children (HHC) România, filiala națională a organizației britanice cu același nume, și-a păstrat intactă speranța că fiecare copil merită o casă, o familie, siguranța zilei de mâine și că locul unui copil nu este în mediul traumatizant, abuziv și distructiv din instituțiile publice.

Obiectivul HHC: închiderea tuturor orfelinatelor din România

HHC și-a stabilit o serie de priorități care au rămas la fel de actuale și astăzi: să închidă instituțiile de plasament de tip vechi pentru copii și să înlocuiască sistemul instituțional de protecție a copilului cu un sistem bazat pe conceptul familial, explică Ștefan Dărăbuș, recent numit în funcția de Director Regional pentru Europa Centrală și de Sud al Hope and Homes for Children, după ce, timp de 12 ani, a fost Directorul Național al HHC România.

„Statul e format din oameni. Pentru oameni, schimbarea e o chestie ostilă, niciodată n-a fost ceva prietenos. Structurile de stat sunt cele mai greoaie, mai pline de inerţie şi mai rigide pe care ni le-am putea imagina. Nu e de mirare că, atunci când vrei să schimbi ceva, ia atâta timp.” – Ștefan Dărăbuș

HHC România nu este un ONG care furnizează servicii sociale, ci unul care dezvoltă aceste servicii. Nu are o rețea privată de servicii sociale care să-i aparțină și prin care să se ocupe, independent, de îngrijirea copiilor instituționalizați. A ales, în schimb, să ajute ca acele „găuri” care există în sistemul de asistență și protecție a copilului din România – deficitul de 14.000 de posturi, tăierea salariilor cu 25% a lucrătorilor sociali, tăierea banilor de combustibil, lipsa asistenților medicali comunitari, lipsa unor resurse umane și materiale pentru deplasările în teren, diferența dintre realitatea din birouri și cea de pe teren etc. – să nu se mai resimtă la fel de acut.

Citește și România prezbită prin ochii primului oculoplastician din țară

„Dacă se consideră că sunt suficiente argumente care să ducă la reintegrarea copilului, copilul e reintegrat. Dacă există risc major de abandon şcolar, de reintrare în sistemul de protecţie a copilului sau de abuz prin neglijenţă sau prin violenţă sau dacă părinţii nu prezintă suficiente garanţii, copilul nu este adus înapoi acasă. Reintegrări forţate nu se fac.” – Ștefan Dărăbuș

Foto: Andrei Lupu

A scos din instituții aproape 6.000 de copii, a participat direct la închiderea a sute de orfelinate din întreaga țară, a prevenit intrarea în sistem a aproape 21.000 de copii, a avut grijă de 360 de copii în centrele maternale dezvoltate și de peste 1.800 de copii care au trecut prin centrele de zi, a reintegrat în familii peste 700 de copii, a sprijinit aproape 800 de tineri care au ieșit din sistemul de protecție a copilului să ducă o viață independentă și a dezvoltat peste 100 de servicii sociale rezidențiale. Asta încearcă să facă HHC și cu cei peste 8.000 de copii care mai sunt în aproximativ 168 de orfelinate în întreaga țară și speră ca, până în 2020, să închidă toate orfelinatele din România. Ștefan Dărăbuș spune că, poate, închiderea tuturor orfelinatelor nu se va întâmpla în cinci ani, dar este convins că va fi o problemă rezolvată în 15 ani.

HHC România nu a reușit toate astea singură, ci în parteneriat cu instituțiile statului și cu sprijin financiar care, în proporție de 95%, vine din Marea Britanie, de la trusturi, corporații, companii care au programe de responsabilitate socială, de la Clubul Rotary, cunoscut pentru acțiunile umanitare, și de la persoanele fizice interesate de copiii a căror soartă este una mult prea nesigură.

Un copil „costă“ în sistem 2.000 de lei pe lună

Misiunea principală a HHC România este să ajute la acea transformare pe care vrem s-o vedem cu toții. Mai exact, să aibă loc schimbarea de paradigmă de la un sistem bazat pe instituții la un sistem bazat pe conceptul de familie, ține să atragă atenția Ștefan Dărăbuș.

„Sistemul de stat ar trebui să-şi schimbe paradigma de la un tip reactiv de a face faţă problemelor sociale la un tip proactiv. Vine mama cu cei cinci copii, iar angajatul de la Direcția de Protecție a Copilului sau de la Serviciul Public de Asistență Socială îi zice: «Adu-ţi copiii în instituţie». Ăsta e un mod reactiv de a acţiona pentru că tu, pur şi simplu, preiei o problemă fără să faci nimic în privinţa ei. Te speli pe mâini. Şi ştii că faci rău, întrucât ştii că-i traumatizezi pe copii, ştii că nu o ajuţi pe mamă, ştii că, de fapt, perpetuezi o problemă cronică.”

Costul lunar al unui copil în sistemul de asistență și protecție a copilului este de 2.000 de lei, iar șederea medie a unui copil în sistem este de opt ani. Ștefan Dărăbuș este de părere că statul investește cu grație bani ca să facă față unor consecințe, în loc să investească aceiași bani în prevenirea acestor efecte, cum ar fi în prevenirea separării copilului de familie sau în prevenirea abandonului, ajutând familia.

Citește și Strada, locul unde nu există „happy-end”

O problemă majoră cu care se confruntă HHC România are legătură cu cei aproximativ 65.000 de copii care se află în sistemul de protecție și al căror număr nu scade tocmai din cauză că prevenirea separării copilului de familie lipsește cu desăvârșire din strategia autorităților statului.

Ştefan Dărăbuş este de acord că trecerea de la tipul reactiv la tipul proactiv de a rezolva problema copiilor care ajung în casele de copii publice necesită, la început, alocarea unei sume de bani mai mare, dar, în raport cu banii cheltuiți de stat în prezent, ar însemna ca fondurile să fie alocate pentru mult mai puțin timp și într-o sumă mult mai mică.

„Asta e ceea ce noi am propus prin metodologia de intervenţie în prevenirea separării copilului de familie, cu indicatori, cu criterii, cu principii clare de lucru, care să nu-l lase pe asistentul social să fie Dumnezeu şi să aloce sprijinul după buna lui voie, ci după o serie de standarde clare. Lucrul acesta se poate face mai ales în contextul în care 97% dintre aşa-zişii orfani din România sunt orfani de sistem, nu orfani biologici. Sunt orfani sociali din cauze de sărăcie. Ei au părinţi, fie mamă, fie tată.”

Ca această schimbare să aibă loc, trebuie să ne înarmăm cu foarte multă răbdare, pentru că, atunci când vorbim despre stat, vorbim, de fapt, despre oameni care funcționează din inerție și pentru care schimbarea este cel mai mare dușman: „Lipsa de acţiune e mai bună, pentru că nu faci nimic şi, dacă nu faci nimic, nu rişti să greşeşti şi, dacă nu rişti să greşeşti, nu rişti să fii dat afară sau să fii penalizat. Asta e o realitate. Trăim într-un stat în care trebuie să fii curajos şi să fii brav ca să vrei, din interior, să schimbi lucrurile şi să faci reformă, să transformi radical nişte paradigme, nişte forme de acţiune.”

Unde ajung copiii scoși din sistem

Înainte să fie scoși din orfelinate, copiii sunt evaluați, individual, de către un asistent social și de către un psiholog. Întregul proces de mutare a unui copil începe cu evaluarea psihologică și cu cea socială, care le permite specialiștilor să-și dea seama care este cea mai bună variantă pentru acel copil. Încă de când se află în instituție, copilul este pregătit pentru mutare, se vorbește cu el despre ce își dorește și este implicat în toate deciziile care se iau, astfel încât să se simtă parte a întregului proces de pregătire pentru transfer, care îl privește în mod direct.

Odată scoși din orfelinate, copiii au mai multe opțiuni: să fie reintegrați în familii, acceptați în casele de tip familial, în asistență maternală sau în plasament simplu. Cei mici, între zero și trei ani, au șansa să fie adoptați.

„Când vorbim despre plasament pe termen scurt, vorbim despre un eşec. Îi mai certifici încă o dată copilului că nu deține controlul asupra situației şi că lucrurile nu se vor întâmpla niciodată aşa cum trebuie să se întâmple şi că întotdeauna ceva rău va interveni.” – Ștefan Dărăbuș

Prima variantă luată în calcul de fiecare dată este reintegrarea copilului în familia din care face parte. Iar asta însemnă că aceia care lucrează în sistemul de asistență și protecție a copilului trebuie să facă anchete și să afle cine sunt părinții copilului, dacă mai sunt în viață. Dacă nu mai sunt, încearcă să ia legătura cu alte rude care l-ar putea dori înapoi. Pe de altă parte, cei care se ocupă de reintegrările copiilor în sânul familiilor au în vedere dacă este un mediu sigur, și nu unul abuziv.

Citește și Meșterii rudari din Spanțov duc lingura de lemn în viitor

Dacă varianta reintegrării în familie nu este sigură pentru copil, este căutată o formă de plasament în asistență maternală sau în plasament simplu. Depinde care variantă este optimă pentru fiecare copil în parte și se merge pe acea variantă: „Noi întotdeauna mergem pe plasamente pe termen lung. Nici măcar în privința asistenței maternale nu vrem un plasament pe termen scurt, pentru că noi considerăm că orice schimbare de genul ăsta în viața unui copil e o schimbare fenomenală pentru el, care se răsfrânge asupra siguranței de sine, asupra încrederii pe care o are în el, asupra stării lui generale de sănătate.”

Foto: Andrei Lupu

După ce este plasat, urmează o etapă de monitorizare în care cei din sistemul de asistență și protecție a copilului observă dacă relația dintre copii și părinți sau asistenți maternali este una bună. Dacă sunt probleme, se intervine. Ștefan Dărăbuș spune că, de regulă, nu sunt, dar cei de la HHC România i-au învățat pe colegii lor din sistemul de protecție de stat să nu ascundă greșeli.

„Asta e o chestie umană. Dacă eu, ca asistent social, vin şi recomand un plasament, o reintegrare, dar după trei luni văd că fata pe care am reintegrat-o e bătută crunt de tată, găsesc urme de violenţă fizică, e timorată, e neglijată şi e clar abuzată, n-ar trebui să-mi fie frică să vin şi să spun «Uite, am greşit, n-a fost cea mai bună idee. Trebuie să luăm copilul de acasă». Suntem foarte clari în privinţa asta şi cu partenerii noştri. «Dacă vedeţi că aţi făcut o greşeală, spuneţi în cel mai scurt timp, pentru că a greşi e omeneşte». Oricare dintre noi poate să greşească atâta timp cât lucrăm cu oameni, nu cu roboţi sau maşini. Dar e clar că, pe baza criteriilor de lucru, a metodologiei, a indicatorilor pe care îi avem, încercăm să luăm cea mai informată, corectă şi bună decizie în momentul respectiv.”

Casele de tip familial

În așezămintele de tip familial dezvoltate de HHC România, numărul de copii este de maximum 12, pentru că, după acest număr, nu mai poate fi replicată atmosfera dintr-o familie. Ștefan Dărăbuș crede că și 12 copii e mult și că, la modul ideal, în casele de tip familial nu ar trebui să stea mai mult de opt copii. Însă, realist vorbind, ținând cont de imperativele din România zilei de astăzi, să dezvolți servicii de tip familial cu opt beneficiari e prea scump. Încă.

„Am avut finanţatori care ne-au cerut să acomodăm 18 copii într-o casă de tip familial pentru că, au zis ei, e mai economic. Şi am zis «Ne pare rău. Nu putem». Dacă facem acest compromis de dragul banilor, facem o miniinstituţie. Nu mai avem o casă de tip familial, care să-ţi dea atmosfera de intimitate şi de căldură pe care ţi-o dă o casă.”

În funcție de nevoile pe care le au copiii, așezămintele de tip familial pot avea, în medie, 8 sau 12 membri de personal, astfel încât fiecare angajat să aibă un copil-cheie și fiecare copil să aibă un adult-cheie la care să se raporteze. În cazul copiilor tipici, 8 persoane care să aibă grijă de ei, plus cineva la bucătărie în timpul zilei, este de ajuns. În cazul caselor de tip familial pentru copii cu nevoi speciale medii și severe sau pentru copii cu nevoi speciale de învățare sau comportament dificil, structura de personal specializat trebuie să fie de 12 persoane, adaugă Ștefan Dărăbuș.

Citește și El este Uleiosul, fostul corporatist care colectează ulei cu cargobicicleta

În atâția ani de când este implicat direct în dramele copiilor din orfelinate și a familiilor care își pierd copiii pentru că nu au cu ce să-i întrețină, Ștefan Dărăbuș mărturisește că adevărul crunt cu care nu s-a obișnuit nici până acum are legătură cu dezumanizarea noastră, a celor care privim ce se întâmplă în jurul nostru și nu facem nimic.

„Acceptăm cu atâta linişte şi cu atâta nepăsare chinul oamenilor din jurul nostru, în viaţa de zi cu zi. Ştim că sunt zeci de mii de copii care suferă şi lăsăm ca lucrul ăsta să se întâmple. Mă şochează în permanență ce se întâmplă. E proverbul acela latin care spune că omul este lup pentru om. În continuare, omul este lup pentru om tocmai prin ignoranţă şi prin lipsa de acţiune.”

Articolul poate fi citit în numărul de aprilie al Revistei CARIERE.