„Femeia fantastică” există doar în filme

Să stabilim încă din primele rânduri o convenție cu rol de premisă: „Femeia fantastică” nu există decât în filme. Doar acolo cele 24 de ore ale unei zile sunt suficiente pentru a-și împlini cât mai spectaculos toate dimensiunile existenței. Acolo este mama perfectă, soția iubitoare, managerul inspirațional și femeia care își găsește timp pentru momente de răsfăț personal. În viața reală, lucrurile arată diferit. Sau chiar mai mult: ziua nu are niciodată suficiente ore, iar echilibrul perfect pur și simplu nu există. Pentru o femeie care vrea să aibă totul, compromisul ajunge să devină o parte din viață. Altele fac o alegere asumată: renunță la carieră în favoarea unei vieți dedicate exclusiv familiei sau invers și învață să fie fericite cu o viață care gravitează în jurul uneia dintre dominante.

O problemă de mentalitate

Venirea multinaționalelor în România, a expaților, călătoriile în străinătate au înlesnit transferul mentalității occidentale, iar acum femeile însele sunt cele care nu se mai mulțumesc cu un singur rol. Adaugă unde este de adăugat și taie unde e prea mult pentru ca, în cele din urmă, să știe că au bifat toată lista de „împliniri”. Și, cel mai adesea, lista începe cu profesia.

Dacă aducem în discuție categoria femeilor cu vârsta de 30+, vom constata că unele își dedică timpul, gândurile și viața creșterii unui copil, altele privesc detașate, distante și neimplicate emoțional această „nevoie”. De aici se nasc de multe ori tabere adverse, cele devenite mame simțindu-se realizate și împlinite, etalând această realizare ca pe o valoare cu care celelalte nu se pot lăuda. Pe versantul opus, cele care au spus „nu” maternității ridică în slăvi libertatea pe care o au, timpul pe care și-l alocă și realizările personale din diverse alte domenii. Pe ascuns, fiecare crede despre cealaltă că este frustrată, iar, în realitate, se invidiază reciproc.

Aventura Vieţii

Fiecare dintre noi are un eu ideal spre care majoritatea chiar tinde să-l atingă, fie că ne vedem realizați profesional, căsătoriți, părinți, trăindu-ne potențialul maxim sau găsindu-ne pur și simplu liniștea. O parte dintre cei care au făcut carieră și au obținut rezultate spectaculoase în activitatea desfășurată nu au avut copii și recunosc că nu ar fi realizat atât de multe dacă i-ar fi avut.

Explicația este simplă și cât se poate de firească: să ai un copil înseamnă să i te dedici, iar profesional, să ai o slujbă și-atât. Alternativa este să-ți urmezi idealurile către dezvoltarea potențialului profesional maxim și să ai un copil căruia îi acorzi frânturi din timpul tău și pe care să îl neglijezi.

Pentru cele care aleg să ia o pauză de carieră începe, de cele mai multe ori, aventura vieţii. Este minunat să ai un copil, te simți aproape supranatural că ești capabilă să dai viață și să îți asumi rolul de protector. Satisfacțiile pe care ți le oferă acest rol sunt nenumărate: ele pot să te completeze ca ființă, să genereze trăiri și sentimente unice. „Venirea pe lume a unui copil poate influența atât gândirea, cât și personalitatea femeii, reușind să scoată la iveală, în cazurile ideale, blândețea, altruismul, iubirea necondiționată și fără margini, alături de grija și responsabilitatea permanente. Instinctul matern se află în ADN-ul femeii și se declanșează după naștere, ceea ce înseamnă că fiecare mamă are la bază un «manual» încorporat și personalizat după care se ghidează”, spune psihologul Denisa Dragomirișteanu.

Multe femei amână acest moment până când cariera lor se află pe culmi. „Simt că perioada când trebuia să se dedice total profesiei a fost depăşită şi pot lua o pauză mai uşor”, spune Dorina Stamate, psiholog specializat în psihologia copilului, de la Clinica Oana Nicolau. Pauza este însă mai mereu doar relativă, doamnele în cauză ajungând să lucreze până în zilele de dinaintea naşterii, iar la birou se întorc la câteva săptămâni după naştere sau, în cel mai bun caz, după şase luni.

Pentru multe dintre mamele care au o carieră, reîntoarcerea la serviciu e inevitabilă, iar îngrijirea copilului este externalizată către o bonă sau bunici. Dacă acela este momentul când a încetat şi implicarea în viaţa copilului, mai devreme sau mai târziu mamele ajung să fie măcinate de regrete dureroase. „Am avut multe paciente care se plângeau că au aflat de la bonă cum a fost primul pas făcut de copil sau care a fost primul cuvânt rostit”, spune psihologul Dorina Stamate.

„Evident, fiecare om este unic în felul lui, deosebindu-se prin creștere, personalitate, stil de viață, plăceri (hobby-uri), iar în funcție de acestea fiecare femeie își croiește drumul către satisfacție, împlinire. Fie ne vom baza prea mult pe ajutor exterior în creșterea copilului, fie vom stagna profesional, întrucât ascensiunea ne cere un timp și un efort pe care nu i le mai putem acorda.

Educația și experiențele personale

Dacă am crescut într-o familie numeroasă și dacă am experimentat pe îndelete ritualurile pe care le presupune o familie închegată, rutina acesteia și obișnuința de a rămâne în permanentă legătură cu membrii ei, este foarte probabil că vom căuta să reproducem acest model. În egală măsură, divorțul părinților, neglijarea din partea acestora, neînțelegerile și dezordinea familială atrag după ele o distanță față de ceea ce presupune o familie. Puterea exemplului și educația pe care le primim în copilărie, referitoare la mecanismele unei familii, își vor pune amprenta asupra evoluției noastre ulterioare.

„Eu am decis conștient că nu îmi doresc să fac copii, nu mă identific deloc cu rolul de mamă. Nu mă văd având energia necesară, disponibilitatea emoțională și nici nu văd o împlinire în nașterea unui copil. Știu, mi s-a spus de multe ori cum toate acestea vin odată cu apariția copilului, dar din punctul meu de vedere nu văd de ce aș face ceva împotriva firii mele, numai pentru a vedea dacă mi se schimbă optica?! Îmi plac copiii, îmi sunt simpatici, dar sunt convinsă că nu este un rol pentru mine. Sunt căsătorită, soțul meu a știut mereu și a înțeles această decizie a mea și suntem un cuplu fericit. Nu cred că ne-ar împlini mai mult un copil, cunoscând firile noastre, nevoia de independență și temperamentele pe care le avem. Dacă vreodată voi simți altfel lucrurile, probabil voi fi mai înclinată să înfiez un copil decât să îl nasc”, mărturisește Laura, în vârstă de 38 de ani.

Până la urmă, femeia este cea care decide ce își dorește de la viață. Sunt suficiente exemple de femei de afaceri sau manageri care au o viață de familie împlinită, își cresc singure copiii și au totodată un succes extraordinar în viața profesională.