Echilibrul dintre viața personală și cea profesională este posibil de obținut

La nivel societal beneficiile cele mai importante sunt creşterea ratelor de ocupare ale femeilor şi a acelora de fertilitate, ambele fiind obiective foarte importante în contextul îmbătrânirii demografice. În privinţa ambilor indicatori România înregistrează unele dintre cele mai scăzute valori din Uniunea Europeană, în contextul unor îngrijorări serioase cauzate de viitorul demografic al ţării. Din ce în ce mai mulţi oameni declară că se simt stresaţi şi resimt presiunea timpului, având impresia că acesta nu le este niciodată suficient pentru îndeplinirea a tot ceea ce au de făcut. Oamenii pot resimţi presiuni crescute venind atât din partea rolului profesional cât şi a celui personal, dar şi din cauza insecurităţii crescânde, atât în cadrul familiilor din ce în ce mai fluide, cât şi a nesiguranţei locului de muncă. De aceea, conceptul de echilibru între muncă şi viaţa personală (Work Life Balance) a devenit unul important pe agenda publică, ca urmare a schimbărilor structurale petrecute în societatea contemporană, începând cu deceniul şapte al secolului trecut.

Modelul familial tradiţional, în care bărbatul este întreţinătorul familiei iar femeia este casnică şi are grijă de copii, a devenit din ce în ce mai puţin întâlnit în statele europene. Scăderea salariilor reale care face necesară existenţa unui al doilea venit în gospodărie, creşterea numărului de locuri de muncă în sectorul de servicii care sunt potrivite mai degrabă femeilor, îmbătrânirea demografică din cauza căreia activarea pe piaţa muncii a unor alte categorii sociale este imperativă, toate acestea destabilizează modelul tradiţional. Însă intrarea masivă a femeilor pe piaţa muncii a produs un deficit de îngrijire care intensifică sentimentul de presiune asupra timpului, în special pentru femei, dar şi pentru partenerii acestora.

În literatura de specialitate recentă conceptul iniţial de echilibru între muncă şi familie a fost modificat pentru a-i include şi pe cei fără responsabilităţi familiale, întrucât s-a constatat că şi aceştia se confruntă cu dificultăţi de a face faţă exigenţelor din ce în ce mai crescute ale locului de muncă în acest context.

Deşi este foarte importantă la nivel european, în România tema a intrat relativ de curând pe agenda publică, în special în ceea ce priveşte dimensiunea organizaţională, însă nu este utilizată în discursul politic.

De asemenea, referinţele pe acest subiect nu sunt foarte multe în mediul academic din România, mai ales în privinţa analizei factorilor care pot avea o influenţă asupra echilibrării balanţei.

Tendinţe şi schimbări au contribuit la configurarea unei noi ordini sociale cu riscurile şi problemele asociate acesteia, printre care se numără şi realizarea unui echilibru între muncă şi viaţa personală, în special în societăţile cu o economie preponderent postindustrială (bazată pe sectorul de servicii). Însă ritmul, proporţia şi impactul transformărilor din fiecare domeniu care are o influenţă asupra acestui tip de echilibru nu au fost aceleaşi în fiecare stat european, iar răspunsurile la această problemă în materie de politici publice (în special sociale) diferă de asemenea.

La nivelul Uniunii Europene reconcilierea muncii cu viaţa personală este formulată ca fiind o problemă socială, menţionată în documente, iar o serie de politici au fost adoptate ca şi instrumente de facilitare a acesteia (directive privind timpul de lucru, concediul parental şi munca cu jumătate de normă). Însă la nivelul statelor membre există diferenţe importante, ca şi consecinţă a unor politici şi valori diferite. În ţările nordice modelul cel mai des întâlnit este cel al ambilor parteneri care lucrează cu normă întreagă (statul fiind principalul furnizor de servicii de îngrijire a persoanelor dependente), în Sudul şi Estul Europei în cele mai multe cupluri fie unul (în cazul celor mai în vârstă sau cu un nivel scăzut de educaţie), fie ambii parteneri sunt angajaţi cu normă întreagă (fiind utilizate servicii de îngrijire informală, mai degrabă de pe piaţă însă nefiscalizate în Sud şi membrii ai familiei extinse în Est) iar în Europa continentală şi în statele liberale în cele mai multe dintre familii unul dintre parteneri lucrează cu normă întreagă şi cel de-al doilea cu normă redusă (în special în Olanda, Austria şi Germania, dar şi Marea Britanie aceasta fiind principala metodă de reconciliere).

În Europa de Est, inclusiv România, suportul oferit prin intermediul politicilor este scăzut, iar nivelul salarial redus face dificilă apelarea la serviciile oferite de către piaţă, munca cu normă redusă sau ieşirea definitivă de pe piaţa muncii a unuia dintre parteneri. Datorită faptului că reconcilierea muncii cu celelalte roluri sociale, în special cel de consort/consoartă sau părinte, pare să devină o adevărată provocare în contextul actual, o parte importantă din literatura despre echilibrul dintre muncă şi viaţa personală se referă la factorii care contribuie la realizarea acestuia, atât la nivel individual cât şi naţional. Înţelegerea acestora este importantă pentru a putea dezvolta politici publice şi 5 organizaţionale eficiente în acest domeniu. Determinanţi relevanţi au fost identificaţi la nivelul caracteristicilor individului (variabile socio demografice, valori, trăsături de personalitate, compoziţia gospodăriei şi împărţirea sarcinilor domestice în cadrul acesteia, caracteristici ale locului de muncă), organizaţiei (mărimea acesteia, tipul de activitate economică desfăşurată, politici şi cultură organizaţională, atitudinea managementului şi a colegilor faţă de reconcilierea muncii cu viaţa personală) şi societăţii (nivel de dezvoltare economică/modernizare, modelul statului bunăstării, politici sociale, norme şi valori de gen).