Școala a devenit o Cenușăreasă socială
În continuarea materialelor despre educația în era revoluției digitale, Mircea Bertea, Director al Colegiului Național Pedagogic „Gh. Lazăr” Cluj-Napoca, Profesor asociat Universitatea „Babeș-Bolyai” Cluj, membru al Centrului Internațional de Cercetări și Studii Transdisciplinare Paris, Expert al Uniunii Europene pentru Educație și Cultură, ne povestește despre cum s-a tranformat școala tradițională și cine a avut de pierdut cel mai mult de pe urma digitalizării…
Lipsesc strategiile educaționale de țară orientate către mâine și nu către trecut
Întrebarea fundamentală este ce fel de educație oferă azi România și pentru cine. Desigur, răspunsul se poate ghici ușor, iar argumentele pot fi văzute cu ochiul liber al cetățeanului de rând. Educația în și pentru România a rămas în mileniul trecut. Suntem încremeniți în proiecte de mult apuse. Aceasta pentru că ne lipsesc strategiile educaționale de țară orientate către mâine și nu către trecut (încă ne mai lăudăm cu învățământul nostru de dinainte de 1989!) și apoi pentru că soarta educației a fost dată pe mâna unor politicieni ei înșiși certați cu educația.
Educația STEM este „o pasăre rară” la noi, întâlnită doar secvențial datorită unor programe lansate aproape în exclusivitate din exteriorul țării (a se vedea competiția națională CanSat, organizată de ESERO România în parteneriat cu Agenția Spațială Română (ROSA), singura referire, de altfel, pe site-ul Ministerului Educației Naționale la STEM!). Ar mai fi identificări fragmentare de elemente STEM în Programul guvernamental SEI (Sistem Eduațional Informatizat), lansat în 2001, apoi în proiectul „Proces educațional optimizat în viziunea competențelor societății cunoașterii”, medaliat cu aur în 2014 („Most Innovative Product of the Year”, în cadrul competiției Best in Biz Avards EMEA), în programele RAF (Romanian-American Foundation), în proiectele de tip eSchool sau eTwining, precum și în unele manuale digitale.
Nu putem vorbi însă despre un program românesc în acest sens, implementat în toate școlile și cu rezultate vizibile, deși modele pentru un astfel de program național am fi putut lua, după 1990, de la americani, de la taiwanezi, chinezi, polonezi sau chiar de la turci. Aș aminti doar că, în 2010, președintele american Obama afirma că „poziția de lider de mâine depinde de cum educăm azi studenții, în special în știință, tehnologie, inginerie și matematici”, în timp ce la noi, fiecare nou președinte sau ministru al educației are o singură ambiție: să schimbe legea educației.
Citește și: STEM, SMAC și meseriile viitorului
Cât despre educația umanistă, școala românească încă mai păstrează sintagmele și dihotomia învățământ real versus învățământ umanist. Cândva foarte puternice amândouă, ele sunt golite azi de conținut, pentru că învățământul românesc nu-i mai pregătește azi pe elevi și pe studenți (cu puține excepții: facultățile de medicină, informatică, inginerie) pentru a avea succes în viață, ci pentru a avea succes la școală/facultate. Învățământul nostru a intrat în cercul vicios al jocului politic ce falsifică realități doar pentru a raporta „noi succese”. Nu e greu de observat că la noi contează rezultatele la școală și nu performanța, progresul realizat de elev.
Toate raportările și clasamentele din școli, inspectorate școlare și de la MEN se fac în funcție de aceste rezultate. De aici, ruperea lui de viața reală, evaluări naționale cu simulări repetate și oferirea de către Ministerul Educației Naționale a unor pachete educaționale cu modele de subiecte. Apoi, slabele rezultate la testările Pisa sau inserția dezastruoasă a absolvenților de facultate pe piața muncii. Învățământul umanist a devenit în aceste condiții un refugiu pentru elevii slabi la matematică și științe sau pentru elevii comozi care se înghesuie la acest profil fiindcă absolvirea liceului și promovarea bacalaureatului le sunt în aceste condiții garantate.
Dacă educația românească este pregătită să instruiască elevii pentru meseriile viitorului?
Educația românească habar nu are de viitor. După cum spus, învățământul românesc se învârte în cercul vicios al falsului succes la școală și nu în viață/prin meserii/pe piața muncii. Au fost distruse școlile profesionale și liceele industriale, profesia de dascăl nu mai e una de vocație, ci un job oarecare, facultățile au devenit societăți comerciale, diploma de licență nu mai e o problemă de angajament intelectual și de studiu, ci una de bani, avem mai mulți doctori în știință decât absolvenți de facultate etc. etc.
Tinerii români cărora li s-a semnat o diplomă de absolvire ar trebui să aibă fix acele competențe care sunt trecute pe diplomă.
Școala a devenit o cenușăreasă socială
Dacă românii pun mai degrabă accent pe profesori decât pe elevi?! Românii nu mai pun accent nici pe școală și nici pe profesori. Iar pe elevi pun accent doar când se apropie examenele. Școala a devenit o cenușăreasă socială. Văd asta în fiecare zi. Conduc o instituție de învățământ cu program occidental, cu masă caldă gratuită la amiază pentru toți elevii, cu dormitoare pentru grădinița de aplicație și pentru elevii de la clasele pregătitoare, cu grădină-școală, parc, instalații de joacă și recreere performante. Părinții sunt foarte mulțumiți și încântați, dar ar fi în stare să-și lase copiii și noaptea la școală, dacă ar putea. Pentru ei, jobul și confortul lor primează. În rest, să facă școala și societatea.
Învățătorul/dascălul/
Profesorul „altfel” este acela pe care românii ar trebui să pună mai degrabă accentul. Pentru că EL este vioara întâi în educația eficace și eficientă. După cum se știe, există mulți alți responsabili în procesul educațional (elevul, părinții, comunitatea), dar, doar EL, profesorul adevărat, este angajat pentru a face educație și afi agent al schimbării. Un reputat specialist internațional în educație (John Hattie, Învățarea vizibilă), afirma că „asta impune o obligație morală pentru predare, mai ales cu privire la ce este predat și la cunoașterea efectelor profesorului asupra a ceea ce a fost predat”. Într-adevăr, profesorul trebuie să fie responsabil de eficacitatea și stimularea învățării la elevi.
Citește și: Școala românească excelează în a fi o junglă. Dar e o junglă în care înveți să supraviețuiești
Cum ar trebui să arate profesorul altfel în România? Unii dintre noi știm bine deja, pentru că datorită Lui suntem acum ceea ce suntem. Sunt din ce în ce mai puțini profesori altfel în învățământul românesc și extrem de puțini sunt tineri. Pentru că, exceptând specializarea timpurie prin liceele și colegiile pedagogice și cea de profesor pentru învățământul preșcolar și primar de la facultățile de psihologie și științe ale educației, nu avem o școală specializată în a pregăti profesori.
Cu toate că e o realitate evidentă, publicul larg, comunitatea educațională și mass-media nu conștientizează faptul că miile de absolvenți ai instituțiilor de învățământ superior care se prezintă la examenele de titularizare în învățământ nu sunt profesori. Sunt doar absolvenți de facultate care, în lipsa unor alternative mai bune, optează pentru cariera didactică.
Pentru a deveni profesori, aceștia trebuie să se angajeze în învățământ, să promoveze examenul de titularizare și apoi definitivatul. Pași necesari, care nu le garantează, însă, statutul de profesor în adevăratul sens al cuvântului. Profesorul adevărat, dincolo de competențele în materia pe care o predă, are nevoie obligatoriu de o doză încă și mai mare de competențe pedagogice. Ceea ce nu se obține în facultate, internshipul reprezentat de atât de necesara practică pedagogică fiind la noi mai degrabă o bătaie de joc pe care universitatea românească de stat sau privată se face din ’89 încoace că nu o observă.
Deși Legea educației naționale prevede clar că, pentru a fi profesor, trebuie să fii absolvent al masteratului didactic, această cerință este eludată, iar cei doi ani de masterat didactic/de practică pedagogică și de tutorat într-o instituție de învățământ, plus un an de experiență la clasă, sunt înlocuiți cu un singur an de predare. Cred că, date fiind împrejurările, profesorul altfel va fi la noi mai slab pregătit și motivate, iar învățământul românesc va intra și mai adânc într-o criză de durată.
Acest material a fost preluat din
numărul 250 al Revistei CARIERE,
ediția de septembrie, 2018.