De ce nu le putem avea pe toate?

În „Cartea trezirii”, Mark Nepo povestește ce a pățit un prieten al său, care hotărâse să zugrăvească una din camerele casei. Echipat cu toate uneltele necesare, acesta se pregătea să intre în casă și să treacă la treabă. În fiecare mână avea o cutie de vopsea, sub braț avea trafaletul, iar în gură avea folia de acoperit mobila. Încărcat cu de toate, deschiderea ușii avea să fie o aventură. Dar el deloc nu voia să se dea bătut și s-a încăpățânat să deschidă ușa fără să lase nimic jos. S-a chinuit ce s-a chinuit, până s-a dezechilibrat și a căzut pe spate, iar vopseaua s-a vărsat peste el.

Povestea i-a amuzat copios pe cei doi prieteni, iar în drum spre casă Mark Nepo a continuat să se gândească la ce învățăminte ar fi de tras de aici.

„Toți facem asta, spune Mark Nepo. Ne încăpățânăm să nu renunțăm la nimic, ne agățăm de toate – că e vorba de cumpărături, de vopsea, de poveștile pe care suntem hotărâți să le spunem altora sau pe care ni le spunem nouă înșine. Facem asta și cu iubirea, și cu adevărul, chiar și cu durerea.

Ar fi atât de simplu, dar nu ne putem hotărî să punem ceva jos ca să reușim să deschidem ușa și să putem, în sfârșit, să ne trecem pragurile.”

DE CE NU LE PUTEM AVEA PE TOATE?

Pentru că nu toate ne sunt necesare.

Trecutul trece mult mai repede, iar viitorul este mereu prezent. Mai mult decât în oricare alte vremuri, ce ne-a adus până aici nu ne va duce mai departe.

Oamenii încearcă să ghicească viitorul pornind de la prezent sau de la trecut. Credem că ceea ce a funcționat bine până acum ar trebui să ne fie de folos și în viitor, cu ceva îmbunătățiri, pe ici pe colo. Dar acum schimbările (tehnologice și nu numai) se petrec exponențial, combinatorial și recursiv – prin urmare ceea ce înainte se întâmpla în 10 ani, acum se întâmplă în 3. Logica și prezumțiile care determină viitorul s-au schimbat total. Prin urmare, viitorul nu va mai fi o simplă prelungire a prezentului, ci va fi extrem de diferit.

Dar acest lucru nu este valabil numai în tehnologie și în afaceri, ci e valabil în toate aspectele și componentele vieții noastre. Uneori este important să-ți actualizezi destinația sau direcția, uneori trebuie să faci modificări de itinerariu sau să-l schimbi cu totul. Asta nu neagă valoarea sau sensul călătoriei tale de până atunci.

Cu toții trecem prin multe și diferite etape de creștere, formare și dezvoltare – și toate ne sunt necesare. Nu ne putem dezice de niciuna, fiecare are un rol esențial în devenirea noastră. Dar este important să înțelegem și să acceptăm când acest rol s-a încheiat și trebuie să trecem la etapa următoare – care adeseori are nevoie de alte instrumente, de alte circumstanțe, de alte situații.

Pentru că nu toate sunt ale noastre.

Să vrem și capra, și varza se întâmplă destul de des, pentru că uneori nu gândim integrat. Știm ce vrem, dar nu înțelegem ce vrem. Nu ne întrebăm dacă ce vrem noi e funcțional. Așa cum nu poți culege rodul dacă nu îngrijejti planta, la fel nu poți avea tu toate beneficiile dacă celălalt face toate eforturile, nu poți câștiga dacă nu investești, nu poți avea dacă nu apreciezi și dacă nu te străduiești. Input-ul nu poate fi dezaliniat de la output.

Unele dintre lucruri din cele pe care ni le dorim nu le putem avea pentru că i se cuvin altuia. Astfel, e important să ne cunoaștem așteptările, ca să ne putem asigura că sunt conștiente și funcționale.

Pentru ca să apreciem și să înțelegem ce nu avem.

Între „a avea” și „a nu avea” există o importantă și revelatoare diferență de perspectivă. Ambele posturi sunt posibile, adevărate și fiecare dintre ele are propria realitate. „Ce ai mai avea mâine dacă te-ai trezi fără lucrurile pentru care nu ai mulțumit astăzi?”, se întreba cineva. Dar dincolo de apreciere în sine, mai este vorba și despre semnificație. A avea și a nu avea îți arată alte sensuri, funcționalități, alte rosturi ale aceluiași lucru.

Așadar, că visezi, că tânjești, că pornești în căutare, că muncești pentru a avea – toate acestea îți arată noi valențe despre tine și despre ce ai nevoie și îți dorești.

Pentru ca să nu credem că suntem mai puternici decât e firesc să fim.

La putere mare, responsabilitate mare. Nu e nevoie și nu e bine să ai mai multă putere decât cea pentru care poți fi responsabil – nu e bine să creezi consecințe mai multe decât poți înțelege și mai mari decât știi să gestionezi.

În cartea „Arta posibilului“, Benjamin Zander ne împărtășește:

„Ai mai mari șanse de succes dacă lu­crezi cu bucurie, în loc să te gândești că viața depinde de atingerea unei ținte, pentru că vei fi mai capabil să te conectezi la ceilalți oameni. În general, e mult mai probabil să ai parte de resurse din abundență atunci când ești generos și (atoate)cuprinzător și când îi faci pe ceilalți părtași la pasiunea ta pentru viață.

Atunci când te concentrezi pe abundență, ești mai puțin preocupat de control și îți asumi riscuri mai ușor, te dăruiești mai ușor. Nu-ți vei sacrifica visul pentru profituri pe termen scurt. Vei fi dispus să gândești pe ter­men lung, chiar dacă nu poți prezice exact rezultatele. În lumea măsurătorilor stabilești obiective pe care apoi te străduiești să le îndeplinești. În universul posibilului, creezi contextul și îi îngădui vieții să se desfășoare și să se dezvăluie“.

În plus, mentalitatea digitală este o mentalitate a abundenței, concentrată pe colaborare și cooperare, pe deschidere la minte și recunoștință, pe apreciere și încredere. Oamenii și organizațiile care acționează dintr-o mentalitate concentrată pe deficit și limitare, care acumulează informații și se cramponează de putere nu vor funcționa optim în lumea digitală. Internetul îi răsplătește pe cei care oferă informație și îi pedepsește pe cei care o păstrează pentru ei. Vezi Google.

Pentru ca să nu credem că suntem mai independenți decât suntem.

Conexiunea umană autentică ne face mai sănătoși și mai fericiți. Colaborarea ne face realitatea mai funcțională.

David Brooks semnalează că trăim într-o cultură a fragmentării și a izolării sociale. Problemele cu care ne confruntăm sunt multe și diverse, dar suferința vine din aceeași cauză: lipsa legăturilor sănătoase dintre oameni, faptul că nu reușim să-l privim și să-l acceptăm pe celălalt în întregime, să vedem și să respectăm demnitatea fiecăruia – iar asta conduce la frică, neîncredere, tribalism, umilire și animozitate. Este o cultură a hiper-individualismului, interesului personal și exprimării de sine, care susține că împlinirea de sine se face separat de ceilalți. Problema nu este numai sociologică, umanitatea are o problemă morală.

Dar există o categorie largă de oameni care au conștiința interdependenței. Sunt deschiși, inclusivi, iubitori, ospitalieri, prietenoși, sunt disponibili, îi văd pe oameni în întregime, îi prețuiesc, sunt cordiali și se poartă cu grijă și bună intenție. Pe acești oameni David Brooks îi numește Țesătorii – cei care țes pânza vieții. Țesătorii sunt creatorii de comunitate, iar David Brooks a lansat un proiectul Weave: The Social Fabric Project, cu scopul de a înlătura izolarea socială și de a aplica soluția aferentă: crearea de comunități.

Lumea e plină de Țesători – care sunt, adesea, oameni foarte simpli și nu atrag atenția asupra lor. Dar atrag încrederea. Îi găsești ușor. Totul e să întrebi: În cine au oamenii încredere pe-aici?
Trebuie să trecem de la individualism la relaționism, spune David Brooks – iar asta se face prin fiecare pas și prin fiecare om. E nevoie să ne vedem și să ne acceptăm în întregime – cu visele, speranțele, victoriile și durerile noastre.

Nu le putem avea pe toate, ca să ne avem unii pe alții.