Andy Hertz: Mutat la țară. Viața fără ceas
Aurelian, Claudia, Cristi, Răzvan, Ovidiu, Andra sau Adrian. Sunt doar câteva nume, sunt doar câteva povești reunite pe un blog ce are drept motto: România se întoarce acasă, la țară! Blogul este doar o fărâmă dintr-un proiect mult mai vast, MUTAT LA ȚARĂ, care, în cifre, înseamnă peste 50 de grupuri născute pe rețeaua de socializare Facebook din nevoia și dorința de a încuraja viața verde, munca în tihnă, educația, prietenia și diversitatea în satul românesc.
În spatele proiectului se află, evident, o întreagă echipă, însă fondatorul, inima întregului edificiu virtual, este Andy Hertz.
Despre Andy s-a scris mult în ultima vreme. Normal, când strângi în jurul tău, în doar câțiva ani, o cumunitate de peste 180.000 de oameni! Fel de fel de oameni – tineri sau mai puțin tineri, cu profesii și abilități diferite, cu stare materială și poziții sociale de pe tot eșichierul, însă uniți de valori și principii comune, dar, mai ales, motivați de un obiectiv de-a dreptul nobil: promovarea satului românesc. Cu tot ce înseamnă el: tradiții, obiceiuri, elemente de patrimoniu, arhitectură rurală, resurse, inițiative și afaceri locale. Și nu oricum, ci scuturându-l de praful nepăsării, de rutine, cutume și mentalități, care, de atâția ani, îl țin captiv într-un trecut nemeritat.
Cine este Andy Hertz, dincolo de pitorescul personaj din volumul autobiografic „Mutat la țară – Viața fără ceas – Din Londra în Apuseni”? De ce a ales să se implice, dezvoltând în jurul lui comunități „adepte” ale unui nou curent – viața fără ceas? De cine și de ce are nevoie acum satul românesc pentru a redeveni locul în care veșnicia se naște? Despre asta și multe altele o să povestim în rândurile ce urmează.
Suntem mulți mutați la țară, mulți!
Ar fi putut să rămână în Londra. În cei 6 ani cât îi fusese „oaspete”, apucase s-o descopere, câștiga bine și, cu puțin efort, și-ar fi putut dubla câștigul. Locuia în zona II a Londrei, în cartierul Camberwell, într-o mansardă cu priveliște spre The Shard. Cu chirie, ce-i drept, dar ar fi reușit cu ușurință să-și cumpere o casă în rate și să se stabilească definitiv acolo.
Însă, „Nu toată lumea poate!”, recunoaște Andy, răspunsul acesta, sec, fiind exact răspunsul pe care, cu ani în urmă, îl primise și el de la un artist pe care îl îndemna să-și deschidă un magazin în care să valorifice obiectele pe care le crease. Oricum, nu acesta îi era planul!
În 2011, emigrase în Londra mai mult din întâmplare, decât ca o alegere. Și, încă din prima zi pe insulă își propusese să facă tot ce poate, cât mai repede, cât mai bine, și să se întoarcă acasă cu niște bani. În 2016 era convins că va mai sta în Londra cel puțin încă 3 ani. Dar socoteala din străini nu s-a potrivit cu cea de acasă.
„Se întâmpla în 2016. Urma să mai stau trei ani de zile în Londra și apoi să revin definitiv, dar am dat peste un grup de oameni mutați la țară în Apuseni și am decis pe loc. Mi-am anunțat șeful, familia și prietenii, și am rămas acasă, într-un cort, în munți. Ciudat nu? Așa au zis cu toții… Dar, când te trezești în mijlocul unor oameni fericiți, liberi, liniștiți și fără cearcăne, e molipsitor!”, și-a început Andy povestea.
De fapt, tot o întâmplare ( mai mult decât o alegere) fusese și emigrarea. O parte din familia lui se afla în Londra, așa că, în 2011, efectiv s-a trezit cu un biletul de avion în brațe: „Au fost ani grei pentru mine, pentru că dorul de casă mă măcina în fiecare zi. Dar mi-a prins bine. Am terminat o școală acolo, am adunat bani, am vizitat multe locuri, am învățat foarte multe, am cunoscut oameni minunați, așadar pot spune că am evoluat pe mai multe planuri în UK. Londra este un oraș foarte interesant, dar nu poți spune că este orașul care nu doarme, ca New York. În plus, mult mai prietenos și colorat este atunci când te plimbi prin centru ca turist. Când însă muncești acolo, nu mai e așa de drăguț”.
Câteodată i se mai face dor, de mâncarea chinezească din Camberwell Green, de o bere neagră și rece la halbă, de cei dragi de acolo… Își amintește cu nostalgie de concertul lui Bocelli pe The O2 Arena sau dormitul peste noapte într-o grădină din Kingsbury, după un gulaș la ceaun, ori mini vacanța la Durdle Door.
Dar intensitatea acestui dor este incomparabilă cu emoțiile pe care le simțea când, plimbându-se pe malul Tamisei, își amintea de mâncarea românească, tihna de acasă, cerul senin, zăpada, greierii… Multe și simple! Așa că, după câteva săptămâni de dormit la cort, și-a cumpărat o casă și „în loc să mă ocup de instalații electrice prin Londra, iată, îmi refăceam instalația electrică din casa mea”.
Una dintr-un sat uitat de lume din Munții Apuseni, spre care doar l-a dus „drumul” , pentru că era acolo, îl „aștepta”. Nu și-a dorit neapărat să iasă în evidență, doar că avea nevoie de comunicare și să-și confirme că nu e singur în „nebunia” aceasta. La început s-au adunat în jurul lui alți 10, apoi o sută, o mie. Astăzi sunt deja 180.000. Desigur, recunoaște Andy, nu toți sunt mutați la țară, dar cochetează cu ideea, caută soluții și, la un moment dat, poate un moment mai bun, vor veni: „Oricum, suntem mulți mutați la țară, mulți!”. Cât de greu a fost să conecteze oameni atât de diferiți la aspirații menite să aducă satul românesc la un nou nivel? „Nu a fost greu să-i conectez, ci au venit singuri. Mai greu este să menținem curat și util acest grup și să creștem diverse proiecte”.
Ce îi unește, ce face această comunitate să vibreze?
„Adevărul! Faptul că ceea trăim și promovăm vine din inimă și ceea ce facem este nemânjit, fără să căutăm profituri sau alte beneficii”.
Care e rolul și rostul proiectului și care ar putea fi cea mai importantă schimbare pe care ar putea s-o genereze în satul românesc?
Relaționarea și repopularea satelor, este categoric Andy, dar înainte de toate, „valorizarea a tot ce găsim aici!”. Pentru că, mai spune el: „Oamenii au trăit din cele mai vechi timpuri în triburi, în comunități. Societatea de astăzi funcționează prin fragmentare. Avem nevoie unii de ceilalți, avem nevoie de o vorbă bună, de încurajare, de sfaturi, de colaborare”.
Acasă… Satul
Satul în care Andy și-a „întâlnit” căsuța este, de fapt, un cumul de cătune, întinse pe o distanță de mulți kilometri. Ca un brad mare, cu multe ramuri, iar mugurii lui sunt casele. Cam așa arată satul Dupăpiatră creionat pe hârtie, de-a dreapta și stânga drumului pe văi. Asfaltul urcă până la aproape fiecare casă, apa vine prin cădere în majoritatea gospodăriilor. În curând va fi conectat și la internet. În sat e o grădiniță, dar școala se află în comună. Microbuzele adună copiii de prin toate colțurile, mai puțin atunci când drumul devine impracticabil din cauza zăpezii și gheții.
Cea mai importantă resursă locală e natura „curată încă, dar totuși cred că și mai de preț sunt oamenii minunați de aici, deschiși, harnici și foarte ospitalieri. N-am auzit de furturi, de scandaluri, dar am auzit vorbe bune, am primit ajutor și multe invitații la masă”, descrie Andy satul în care „din întâmplare” s-a așezat. Și pe care îl prețuiește dincolo de cuvinte, pentru priveliștea, liniștea și sentimentul de pace cu care îl înconjoară. Dar, mai ales, pentru că acolo se simte ACASĂ.
Crede ca nu a pierdut nimic întorcându-se în România și alegând să trăiască la țară, dar este sigur că a câștigat enorm: o grămadă de prieteni (uneori nici nu mai face față vizitelor), hrană mult mai curată decât oriunde în altă parte, „pentru că pământul acesta nu a apucat să fie otrăvit, iar apa vine de sus, din munte”.
În plus, are mult mai mult timp pentru proiectele sale de viitor. Iubește tot ce înseamnă noua sa viață. Diminețile line, zilele lungi și serile când soarele alunecă încet după munte: „Pe scurt, n-aș vrea să existe noapte și somn… Oricum, se întâmplă des să încurc zilele. Aici mai repede știi că e sărbătoare, ca să nu lucrezi, decât ce zi a săptămânii este”. O iubire pe care o conștientizează cel mai bine atunci când pleacă spre oraș și observă că abia așteaptă să se întoarcă acasă.
Din nou, acasă… Comunitatea
Oamenii locului sunt deschiși către schimbare, dar nu sunt pregătiți pentru ea, explică Andy. Și asta pentru că nu i-a pregătit nimeni: „Noi, cei care am avut șansa să descoperim lumi mai îndepărtate, alte culturi, fie și orașe mai mari din țară, chiar fără să fi vrut tot am învățat câte ceva. Și am învățat să ne adaptăm mult mai ușor unor situații noi. Dacă vorbim despre comunicații, pentru noi e simplu să plătim o factură online, în timp ce un bătrân încă merge la oraș și stă la coadă pentru asta. Nu știu, dar dacă tot am atins acest subiect, de exemplu, în occident în fiecare magazin poți plăti facturi, așa cum poți cumpăra bilete la loto. În fiecare comună există bancomat. La noi, încă ne lovim de probleme mărunte, care țin viața oamenilor cu câteva zeci de ani înapoi”.
E greu în aceste condiții, crede Andy, să vorbești despre fonduri europene sau proiecte care să dezvolte satele și să ofere locuri de muncă: „E greu când trebuie să mergi la oraș ca să scoți bani de pe card sau să te urci într-un pom ca să prinzi semnal la telefon. Se lucrează la asta, știm. Dar până când? Asta nu știm…”.
Nu crede că a făcut lucruri extraordinare de când a intrat în comunitate, deși, recunoaște, vecinii îi spun deseori că satul a prins culoare din nou, iar speranțele lor „au revenit dintr-o fundătură în care nu credeau că vor apărea raze de lumină”. Și asta pentru că, după ce Andy a povestit despre el, satul e din ce în ce mai căutat, iar oamenii au văzut cum munca, terenurile, casele și produsele lor prind din nou valoare.
O carte recomandată autorităților
Așa cum spuneam și mai sus, despre toată această aventură din Londra în inima Apusenilor, Andy a scris și o carte. Acum e copleșit de mesaje, iar asta poate fi o altă măsură a interesului pe care l-a stârnit acest nou stil de viață, o măsură complementară succesului incredibil din mediul virtual: „Am scris despre experiența mutării mele la țară, cum am făcut-o, ce am găsit aici, cum am lucrat cu voluntari din toată lumea etc. Am primit mesaje din toate colțurile lumii, ceea ce mă bucură foarte mult. Dar acum primesc atât de multe mesaje în fiecare zi, încât nu le mai pot citi pe toate.
Tare rău îmi pare pentru asta, dar ar trebui să nu dorm noaptea ca să citesc tot și să răspund tuturor”. Cartea conține informații diverse, dar cel mai util și frumos lucru de care te convingi citind-o este că: „nu suntem singuri pe acest drum al satului. Asta e informația cea mai de preț. Vezi că nu ești nebun, și că nu doar încă unul, nu doar încă zece, ci zeci de mii de oameni au făcut acest pas”. E o carte recomandată și autorităților?, l-am întrebat pe Andy. Râde! Dar recunoaște că, în toți acești ani, a fost contactat și chiar vizitat de oameni foarte importanți din stucturile ministerelor ori partidelor, interesați să afle nevoile tinerilor care se mută la sat.
„Am avut la poartă mașini cu soferi cu cască în ureche și doamne pe tocuri când aveam încă trepte de pământ. Impresia mea este că își doresc să schimbe lucrurile, dar practic toate se mișcă foarte încet. Nu știu de ce, dar bănuiesc. Le-am dat tuturor lista mea cu idei, iar de aici înainte nu ne rămâne decât să îi lăsăm să-și facă treaba. Iar noi să ne-o facem pe a noastră, fiecare la nivelul lui”. Iar în satul lui, prin puterea exemplului, se simte deja o schimbare de comportamente, de mentalități: „Și faptul că duci gunoiul la tomberon și nu îl arunci în vale, e ceva. Te vede cineva… schimbi ceva, cât de mic!” De fapt, explică Andy, ar fi multe de spus aici.
De exemplu, crede el, primăriile ar putea achiziționa prin fonduri europene utilaje scumpe și bune cu care să facă lucrări în gospodării. Un bătrân care nu mai poate cosi, ar putea plăti benzina și o sumă modică pe oră, iar primăria să-i cosească terenul. S-ar creea și câteva locuri de muncă în fiecare comună. Apoi, proiectele pentru fonduri europene ar trebui să se facă tot în primării, nu la firme, aflate și la kilomteri distanță și care percep și diverse comisoane: „Sătenilor le e greu cu birocrația, și nici nu știu unde să meargă. Exemplul ideal: ai 7 vaci, te încardezi pentru fonduri europene pentru un tractor, te duci la primărie și semnezi proiectul, vine tractorul…”, recomandă Andy.
În opinia lui, ideal ar fi să existe și o platformă pentru reclamații: „Scara ierarhică este foarte greu de urcat pentru un om de la țară, care nu știe, de exemplu, cu se se ocupă Prefectura. Așa că, pentru probleme locale, pentru Colegiul Medicilor, DNA, ministere sau chiar presă… ar fi utilă o platformă de legătură între omul de rând și aceste instituții. Când omul de la țară are probleme, chiar nu știe unde să meargă. Și câțiva inspectori regionali, câțiva IT-iști și o mâna de oameni pentru call-center chiar n-ar fi prea mult pentru o țară europeană!”
Q&A: Să faci Rai din ce ai!
Aer curat, hrană sănătoasă, mișcare, frumos, natură, tihnă, libertate. Asta au căutat toți cei care, dintr-un motiv sau altul, au ales să dea orașul pe sat. Și, citind postările și comentariile din grupul virtual de la care am pornit această analiză, e clar, indiferent cât de aproape sau departe s-au așezat de „lumea civilizată”, toți au găsit exact ce căutau. Evident, nu totul este roz, viața la țară nu înseamnă o vacanță prelungită sau zile fără griji. Oamenii aceștia, însă, par că au învățat să își canalizeze energia spre lucrurile cu adevărat importante, să vadă întotdeauna partea plină a paharului și să găsească, împreună, sprijin și soluții. „Să faci rai din ce ai!”, comenta cineva la o postare, și, dacă privești atent fotografiile și citești poveștile din grup, aceasta pare a fi adevărata provocare și cea mai înțeleaptă abordare a vieții la sat.
Dincolo însă de micul rai pe care și l-a construit fiecare, sunt și câteva domenii esențiale, indici importanți în determinarea calității vieții. Cu atât mai importanți cu cât la mijloc sunt și copii. El însuși tată al unei fețite de numai 2 ani, am vorbit în final cu Andy despre ce înseamnă, punctual, mutatul la țară pentru o familie cu copii.
Un alt aspect foarte important, copiii. Mutatul la țară pentru ei înseamnă … Eu zic, o șansă! Școlile din rural au fost comasate în comune. Acum, profesorii din rural sunt mai puțini și au rămas cei mai buni dintre ei.
Eu am făcut școala generală la Săvârșin în primii 6 ani, apoi clasele 7 și 8 le-am făcut la Ghilad, în Timiș. Nu cred că la oraș aș fi fost educat mai bine sau că aș fi fost mai deștept acolo. Cred că școlile din rural sunt mai bune decât se crede și aș propune ca soluție pentru iarnă, numai când accesul e limitat, școala online.
Școala online nu cred că ar trebui să fie neapărat la clasa elevului, ci curs național, pe clase, ținut de un singur profesor, bine pregătit pentru asta, pentru o țară întreagă, pe o platformă online. Adică, nu poți merge la școală din cauza zăpezii, intri pe o platformă a ministerului, selectezi clasa, te treci prezent și iei parte la ore cu un profesor super mega extra calificat în comunicare și materie! Și ți-ai făcut orele. A doua zi, dacă se topește zăpada, te duci la școală.
Cum compensați ceea ce pierd copiii prin îndepărtarea de oraș? Și mă refer la activități culturale, extrașcolare, la hobby-uri ori perspective de dezvoltare personală.
Nu le pierd, pentru că îi putem duce. În Timișoara, București sau Londra faci la fel de mult timp în trafic să-ți duci copilul la înot, cât faci dintr-un sat până în cel mai apropiat oraș. Acum nu vorbim de satele izolate din creierii munților, pentru că majoritatea oamenilor care se mută la țară, se mută în locuri cât mai aproiate nevoilor lor. Desigur, școlile s-ar putea înfrăți, cele din sate și orașe, astfel încât copiii să colaboreze, să ia parte la activități comune. De exemplu pot merge la teatru împreună, așa cum pot grădinări împreună, lucru important de știut! Ar putea exista cantine de școală, în care să se servească mâncare cu legume produse în grădina școlii.
Considerați că mutatul la țară e o decizie mai dificilă pentru o familie cu copii de vârstă școlară?
Depinde de părinți, de job-urile lor, de numărul de copii. Fiecare poate găsi o soluție proprie, pentru că nu suntem la fel. De exemplu, varianta homeschooling nu e valabilă pentru oricine. Un părinte poate supraveghea copilul și îl poate îndruma într-o astfel de activitate, pe când altul îl va trimite la muncă în gospodărie și va fi mulțumit cu nota 5. Repet, nu toți se mută în vârf de munte, așa că dacă ai copii de vârstă școlară, găsești o locație potrivită pentru asta.
De ce ar trebui să țină cont părinții atunci când sunt pe cale de a lua o astfel de hotărâre?
Părinții să țină cont să fie fericiți! Dacă nu îți e bine, e rău și pentru copil, și pentru tine, oriunde te-ai afla. Și îi transmiți asta! Dar soluția pentru trai nu o pot da eu, pentru că nu este una general valabilă. Fiecare își va găsi soluția lui. De aceea, pentru început, au venit și vin cei care se pot descurca. Apoi, cu timpul, vor veni și ceilalți care astăzi încă nu sunt siguri. Fetița ta are 2 ani. Dupăpiatră e o alegere bună pentru ea? E cel mai potrivit loc pentru noi. E cea mai frumoasă viață pe care mi-aș dori-o pentru ea. Despre copilăria mea în Săvârșin am scris în cartea „Dragostea unui tată care nu a avut tată”. Citind povestea aceasta, o să înțelegeți de ce n-aș fi putut să-mi cresc copilul între betoane… În cât timp ajunge la voi o ambulanță, de exemplu? Accesul la serviciile de sănătate ar trebui luat în calcul? Satul Dupăpiatră nu ar trebui luat ca un etalon. Faptul că eu sunt aici, mai departe de oraș, nu înseamnă că toate satele sunt departe de orașe. Desigur, ar fi ideal (adică musai, pentru că statul are ca principală ocupație siguranța cetățeanului) ca viața să fie o prioritate, așa că fiecare comună care se află mai departe de un anumit număr de kilometri de un oraș să aibă ambulanță. În țări mai civilizate, există mașini de prim ajutor în zone izolate, cu GPS, pentru cazuri de urgență. Salvarea ajunge acolo în urma semnalui GPS emis de mașina condusă de un localnic (plătit cu sume modice sau chiar prin voluntariat), care cunoaște toate cotloanele și drumulețele localităților din jur.
În final, analizând în mare comunitatea pe care ai strâns-o în jurul tău, ai putea creiona un portret/tipar de orășean dispus (predispus) să lase confortul urban și să ia în piept viața la țară?
Nu pot! Suntem atât de mulți și destul de diferiți! Dar sunt sigur că sute de mii de români ar putea să se mute la țară, fapt care ar mai ajuta și orașele să respire. Satele nu mai sunt pline de noroaie, satele nu mai sunt izolate de lume, satele nu mai sunt locuri despre care auzi numai tâmpenii pe la știri, ci sunt locuri în care ar putea trăi mai bine și mai liniștiți foarte mulți oameni. Poți fi arhitect, profesor, șofer, polițist, medic, IT-ist, artist, tâmplar, faianțor sau agricultor. Satul românesc are loc și pentru tine! Satul românesc este ACASĂ!
„Pământul acesta nu a apucat să fie otrăvit,
iar apa vine de sus, din munte.
Citește și: Drumul către sat
Citește și: Evadarea din confort. Reinventarea vieții
Citește și: Octavian Viorel: Niște orășeni! Viața în sistem hibrid
Citește și: Claudia Petrescu: Calitatea vieții. Urban vs Rural
Acest articol este preluat din ediția print a Revistei CARIERE nr. 273
Pentru abonare, click aici
