1 iunie – suntem sau nu prezenți cu copiii noștri?

Citind studiul, dar și reflectând la acest mesaj de interes public, cu un ochi mă bucur iar cu altul plâng. E necesar și de bun augur că se face educație (dacă un mesaj poate fi numit educație) privind sănătatea psihică și emoțională a oamenilor. De prea mult timp este tăcere în țara asta cu privire la faptul că oamenii au și minte, și corp iar mintea se tratează și ea, la fel ca și corpul, la medic sau la psihoterapeut. La fel ca și în cazul sănătății somatice, ne lipsesc educația, prevenția și campaniile naționale de educare a cetățenilor. Așa că da, e o bucurie să aud între reclame o voce care i-ar putea trimite pe părinți să petreacă timp cu copilul lor, în loc să stea ca două mobile, unul lângă altul, pierduți în vârtejul televizorului sau al internetului. Celălalt ochi însă plânge, din cel puțin două motive. Mai întâi, cât de rău ni s-au încurcat prioritățile de am ajuns să avem nevoie să ne trimită televizorul să petrecem timp cu proprii noștri copii? Păi nu i-am făcut noi, de bună voie? Nu ni i-am dorit? Nu sunt ei cel mai bun lucru din viața noastră? Ori după ce i-am făcut am descoperit că e treabă grea viața de familie? …

Al doilea motiv de întristare este cheia în care este realizat studiul britanic dar și realitatea sistemului de asistență socială. Concediul post natal și sistemul de îngrijire de zi (creșă și grădiniță) nu sunt gândite din perspectiva bunăstării copilului sau a relațiilor de familie, ci din perspectiva nevoilor statului de a avea forță de muncă plătitoare de taxe. În România încă o ducem bine. Restul Europei și SUA au patru luni sau două luni de concediu post natal. O aberație atât pentru mamă, cât și pentru copil, dar extrem de propice pentru stat. În studiul menționat concluzia este că da, copiii care petrec mai mult timp cu mama au performanțe cognitive mai bune, deci vor fi mai bine adaptați și mai de succes pe piața muncii (adică buni plătitori de taxe) și deci e mai eficient pentru stat să investească bani în timp liber pentru mamă. Dar atenție, nu se preocupă nimeni cu adevărat de sănătatea emoțională și psihică a copilului sau a relațiilor sale cu mama și tata; nu se preocupă nici statul dar nici cercetătorii, fiindcă ei cercetează ceea ce poate obține finanțare (trebuie să trăiască și cercetătorul din ceva), iar direcțiile de finanțare sunt stabilite pe baza intereselor și țintelor de profit ale unor sectoare de stat sau de business.

Așa că nu pot să nu mă întreb: unde e bunăstarea emoțională a copilului în tot acest vârtej de interese care îi manipulează pe părinți? Avem nevoie să ținem minte că suntem, până spre vârsta preadolescenței (12 ani), centrul universului copiilor noștri. Se învârt după noi ca după Soare. Cresc prin relaționarea directă cu noi iar când noi nu suntem prezenți, ceva în ei se ofilește. În majoritatea cazurilor se va vedea cu ochiul liber, pe corp și în comportament, însă mulți nu știu să recunoască indiciile.

Dacă am ajuns să ne întrebăm cât timp e necesar sau suficient cu propriul copil ca să îi fie bine, atunci în mod cert nu suntem într-o zonă de echilibru. În primul rând, timpul petrecut cu copilul ajunge să ne încarce pozitiv și pe noi, așa că ar trebui să fie o resursă pentru toată familia și o oază de relaxare, nu o corvoadă sau o sarcină de serviciu. În al doilea rând, merită să examinăm cum de am ajuns în această zonă de dezechilibru. Viața de familie nu e nici pe departe simplă. Are o grămadă de provocări și exigențe relaționale, dar și materiale. Însă dacă am ajuns în punctul de extenuare sau neputință în care tratăm timpul cu familia și timpul cu sine ca pe încă niște sarcini pe care trebuie să le înghesuim în agendă, atunci în mod clar situația se cere evaluată și restructurată. Atunci când ne simțim scindați între carieră și familie poate n-ar strica să ne întrebăm dacă avem cu adevărat o carieră sau e o iluzie a propriei noastre importanțe ori este o robie pe care trebuie să o îndurăm ca să putem asigura supraviețuirea materială a noastră și a familiei. Căci o astfel de viață nu e de trăit pe termen lung. Ea ne golește de resurse, ne strică viitorul și relațiile și ne lasă fără inspirație și perspectivă.

Se vorbește adesea despre timp de calitate cu copilul. Adică dacă tot e puțin, măcar să fie bun. Dar trebuie să ne lămurim ce numim calitate. În cazul acesta, în care timul e puțin, bun nu înseamnă neapărat momente Kodak, zâmbete, râsete și scene de reclamă. Timp de calitate înseamnă un timp în care părintele să conțină orice are copilul de adus din punct de vedere emoțional: furie, retragere, tristețe, însingurare, neputință, dor exprimat prin plâns etc. Atunci când avem timp mult de petrecut cu copilul nostru (idem cu partenerul), aducem și bune, și rele, așa cum vin. Dar atunci când avem timp puțin cu copilul sunt șanse mari ca ce are de adus să fie toate trăirile pe care el/ea nu și le poate procesa singur. Toate frustrările și suferința venite din provocările sale zilnice la școală sau cu prietenii, din ce înseamnă să crești și să înveți dar și din lipsa prezenței noastre, vor fi aduse părintelui. Dacă sunteți suficient de norocoși să vi le arate, copilul a învățat să aibă încredere în voi, știe că își poate arăta neputința față de voi pentru că va primi ajutor și susținere. Dar dacă primiți doar un ambalaj frumos, cel pe care copil știe că vreți/puteți să îl primiți, atunci aveți o problemă. Ideal ar fi ca timpul să fie cât mai mult, ca să poată fi de toate felurile și să poată apărea armonia și sincronizarea între părinți și copil. Iar de calitate nu înseamnă să facem lucruri care se pot cumpăra ci să facem lucruri împreună, având contact corp la corp și ochi în ochi, după cum de calitate înseamnă și fără criterii de performanță sau de succes. Timpul de calitate este acela în care părintele și copilul pot fi împreună, liberi de condiționări de tipul trebuie să facem x și y, trebuie să ne iasă bine, trebuie să fie bine/frumos/corect etc.

Se mai pune apoi întrebarea „Care sunt riscurile dacă nu petrec destul timp cu copilul și cum le pot contracara?” Sigur, există întotdeauna o bonă, unul sau mai mulți profesori meditatori și eventual bunici sau alți adulți pe care copilul să îi folosească drept resursă emoțională, după cum există și mita cu obiecte mult dezirabile (gadgeturi, dulciuri, haine etc.). Dar părinții sunt doar doi – mama și tata – iar absența lor în relația cu copilul îi va influența maturizarea psihică și relațională. Aceste blocaje și dificultăți se vor putea vedea în tulburări somatice, comportamentale, tulburări de personalitate și adesea boală psihică cu debut între 18 și 24 de ani (lipsesc din păcate statisticile pe România, dar experiența de cabinet și din școli susține afirmația). Așadar, petreceți cât mai mult cu copiii voștri iar dacă nu puteți, atunci faceți o schimbare și reorganizați-vă viața. Iar dacă simțiți că nu vă doriți să petreceți timp cu copiii voștri, atunci mergeți la un psihoterapeut și discutați despre cum ați ajuns în această situație. De asemenea, dacă viața voastră de familie e în tensiune din cauza diverselor tipuri de stres, mergeți la un psihoterapeut și discutați despre ce vi se întâmplă, pentru că într-un sistem (așa cum este și familia), semnele disfuncției vor apărea întotdeauna la membrul cel mai vulnerabil, iar acela este copilul.

Găsiți mai jos câteva exemple despre ceea ce este și ceea ce nu este timp petrecut împreună cu copilul.

Vă doresc un 1 iunie plin de joacă și mult curaj să vă faceți viețile așa cum le visați!

Câteva situații care NU sunt timp petrecut împreună cu copilul:

• dus/adus copilul la activități extra curiculare;
• făcut teme cu copilul;
• ținut prelegeri copilului;
• mers în parc sau la joacă, unde părintele butonează telefonul și copilul își vede de ale sale;
• mers la petreceri de copii, unde copiii se joacă iar părinții se plictisesc mai mult sau mai puțin;
• făcut treabă în casă în timp ce copilul se află în aceeași încăpere, făcând altceva;
• stat fiecare pe tableta/telefonul lui în aceeași încăpere.

Câteva situații în care petreceți timp împreună cu copilul:

• jucați un joc împreună, chiar și pe playstation, dar împreună;
• luați masa cu copilul dvs, vă uitați unul la altul și faceți conversație, fără să îi criticați manierele sau succesul în mânuirea tacâmurilor (dacă nu se prea descurcă probabil ați contribuit și voi cumva la asta);
• jucați împreună un board game (fără să vă ofticați sau să fiți mai competitivi decât copilul);
• mergeți pe role sau pe bicicletă, la ski sau la înot;
• vă jucați în apă, la mare sau la piscină, și vă lăsați cât mai mult la dispoziția copilului;
• îi citiți cu intonație dintr-o carte cât timp stă la voi în brațe;
• explorați împreună ceva nou (cartier, plantă, muzeu, carte etc.);
• gătiți împreună;
• jucați prinsea și vă lăsați prins;

.
.
Despre Suzana Gras

Suzana Gras este psihoterapeut de familie (drept de practică sub supervizare acordat de Colegiul Psihologilor, nr. 18569) și lucrează la cabinet cu familii, copii, adolescenți, cupluri sau terapie individuală. www.suzanagras.ro.
.
.
.
.
.