2021 – Anul adolescenței noastre
Dacă 2020 a fost anul unui șoc colectiv care ne-a aruncat spontan în stări regresive, specifice copilăriei, de la 2021 se așteaptă să fie anul nostru de adolescență, de platou, de tranziție spre ceea ce credem a fi reîntoarcerea la normalitatea adultă.
Copiii și abuzatorii lor
Știm că abuzul copiilor nu înseamnă doar acte teribile, de o violență gratuită și uneori inimaginabilă asupra copiilor. Abuz înseamnă și neglijarea nevoilor esențiale bunei dezvoltări, nu doar hrană, apă și acoperișul unei locuințe deasupra capului, ci și căldura, atenția și protecția unui adult – însoțirea și oglindirea copilului. Abuz înseamnă și tăcere rece, prelungită, programată. Abuz înseamnă și atmosfera anostă și impenetrantă a unui cuplu disfuncțional și jocul de ping-pong dintre părinți în care copilul este mingea lovită, dar care vrea să trateze egal ambele palete, căci aparține ambelor și vrea să fie aproape de fiecare. Și ce legătură au toate acestea cu 2020? Cu 2021? Cu viitorul? Adaptarea este cuvântul ce leagă abuzul de pandemie și de viitor. Căci am fost cu toții copiii victimă ai acestei întâmplări, realități, circumstanțe pe care am traversat-o în 2020 și față de care unii ne-am adaptat într-un mod, alții în alt mod, alții deloc. Și când ești victimă depinde mult de capacitatea fiecăruia de a gestiona ”veste rea” și de a ieși la suprafață respirând.
Perversitatea momentului și iluzia libertății
Unii pot spune că lockdown-ul a fost momentul lor de repliere, de revenire, de liniștire și, prin urmare, că această perioadă a fost o binecuvântare. Că lucrul și cursurile ”de acasă” sunt modurile potrivite în care vor să meargă mai departe și de acum încolo. Dar ei pe ei înșiși se expun unei forme abuzive cu privire la activitate: iluzia perversă a multi-task-ului îmbrăcată în haina strălucitoare a autonomiei și libertății de alegere. Virtualul și plasarea în spatele ecranului, de cele mai multe ori cu camera închisă, te ține în nediferențiere, în neasumare, nu spui: acesta sunt eu, cel care m-am trezit, m-am spălat pe față, m-am îmbrăcat în hainele care spun ceva despre mine și ies, vertical, din îmbrățișarea personală și adâncă a așternutului, la suprafață, în lumea din afară care mă rostește pe nume. Acasă noi suntem multi-tasking-ul și multi-facing-ul și multi-possibility-ul și, așa cum am inventat eu aici, pe loc, două cuvinte, orice e posibil și aproape orice ți-e permis, pentru că în casă ești Andreiuț-ul, pui, cocoloș, bebe, iar când ieși afară ești Andrei. Pentru că în copilărie și, cumva, și în 2020, ți-a fost trecut cu vederea aproape orice, pentru că ”pandemie” (a se citi ”pentru că ești copil”), 2021 ți-ar putea transmite că ai crescut puțin mai mare acum dacă tot ai vreo 14-15 ani, încep responsabilitățile și că ar fi nimerit să ieși să cumperi măcar pâine de la magazinul din colț. Și da, pentru asta ar fi potrivit să te îmbraci și să ieși în lume, căci fiecare știm ce gânduri ne trec prin minte când vedem câte o doamnă sau un domn coborât la magazin în pijama sau în capotul de baie.
Perversitatea momentului constă în aceea că a te da jos din pat și a te așeza la calculator poate părea, într-adevăr, un deziderat, o situație ideală. Priviți însă poleiala și nu vă iluzionați, angajați și angajatori, elevi, studenți și profesori, că a lucra și a învăța de acasă este mai ușor și mai bine pentru voi. Căci a te duce fizic la serviciu nu înseamnă doar mai multe ore în trafic, înghesuială și nervi, ci și mișcare, schimbarea perspectivei și locului, răspunsul vibrant și interacțiunile spontane. Într-un articol publicat în Wall Street Journal, în iulie 2020, fostul HR Director al Google, Laszlo Bock, exprimă convingerea că întreaga situație creată de pandemie s-a bazat pe faptul că oamenii erau îngroziți de a-și pierde locurile de muncă și că productivitatea crescută pe care unii autori o clamează este bazată pe frică și cu certitudine, nu este durabilă în timp. Prin urmare, se cere să (re)devenim, încet-încet-în 2022, măcar, adulți, care ies în lume, se diferențiază de casă, sunt responsabili și, mai ales, care se adaptează.
2020-2021-2022
Am întrebat câțiva oameni și mi-au spus că cel mai problematic pentru ei în 2020 a fost lipsa banilor, faptul că nu au putut călători liber, că s-au temut de boală și mai ales de spital. Cam cum am spune noi atunci când vedem un copil în magazin, de mână cu un părinte care îi spune: hai că nu avem bani… Sau care știe că nu se poate duce la mare decât după ce se termină anul școlar. Personal mă încearcă o mică frustrare și îmi spun, în locul lui: când voi fi mare, voi avea bani și abia aștept să îmi cumpăr ce vreau, să merg pe unde vreau și când vreau. Pandemia a fost părintele restrictiv. Nu ai voie! Nu poți la ora asta! Iar unora dintre noi ne-a fost greu cu interdicția și cu amânarea gratificării, cu respectarea normei și cu frustrarea de a fi singuri până ne vom reîntâlni prietenii, colegii, pe cei apropiați. Și ca să ne protejăm de trăirea grea a lipsei, am compensat cu mai multă muncă, mai multă mâncare, mai multă pijama și am început să înțelegem câte ceva din adevărurile noastre.
Haideți să vedem câteva fapte legate de modul în care pandemia ne-a aruncat în stări regresive, în care lipsa de sens sau alienarea generată de necunoscut au fost elemente principale. Uneori și anumite paradoxuri, care, însă, se pot explica:
- Tabish (2000), citând UNICEF, menționează că jumătate dintre școlile lumii nu au facilități pentru a asigura igiena mâinilor (adică apă curentă și săpun) și, inclusiv în acest fel, procesul educațional pentru 900 de milioane de copii a fost afectat.
- ONU a estimat că în al doilea trimestru al anului 2020 se pierduseră deja 305 de milioane de locuri de muncă în întreaga lume, cauzate în principal de măsurile de izolare prelungite (Straus, 2020).
- Pentru cei care și-au păstrat locurile de muncă, Harvard Business Review confirmă, pe baza datelor culese de la 3.1 milioane de locuitori din 16 metropole internaționale, că ziua de lucru s-a dilatat în prima perioadă a pandemiei, cu 8,2%, respectiv cu 48,5 minute și că numărul de ședințe a crescut (DeFilippis și colaboratorii, 2020), iar comunicarea digitală a potențată peste limitele orelor de lucru. Este posibil ca acest fapt să se datoreze pe lângă nevoia de a fi conectați în permanență cu colegii (prin videoconferință), așa cum arată autorii, și incapacității de nediferențiere între spațiul și timpul de acasă, personal și spațiul și timpul profesional. Ambele, și nevoia de a sta mereu în contact cu celălalt (au fost trimise cu 5.2% mai multe email-uri pe zi și email-urile au avut cu 2.9% mai mulți destinatari), și incapacitatea de diferențiere, sunt aspecte infantile (8,3% dintre email-uri au fost trimise în afara orelor de serviciu, angajații muncind în medie 35,3% timp suplimentar, sau mai exact, peste 22 de milioane de ore în fiecare zi lucrătoare (Barrero, Bloom și Davis, 2020)).
- 6% din 3533 de participanți într-un studiu raportează creștere în greutate în pandemie, în mare parte datorată, pe lângă viața sedentară asociată cu izolarea în case, plictiseala și stocarea de alimente, de cele mai multe ori, procesate, și răspunsului emoțional și psihologic la starea de stress care poate determina supra-alimentare, în special pe bază de „alimente de confort”, bogate în zahăr.
- Yuksel & Ozgor (2020) arată că în timpul pandemiei COVID-19, a existat o creștere semnificativă a dorinței sexuale și a frecvenței actului sexual, dar calitatea vieții sexuale a scăzut semnificativ.
Ce e de făcut? sau Cum să ieși din iluzie?
Și ca atunci când în adolescență începi să îți construiești prin întrebări și răspunsuri, răzvrătiri, validări și asumare, un nivel mai ridicat de semnificație în viață decât ai putea avea la vârste mai mici, adică, să ai un scop și un sens clar în viață, să ai obiective de viață afirmate, să nu te temi de viitor, ci să îl abordezi cu curaj, și la ieșirea din criză, în 2021, așa cum arată Trzebiński și colaboratorii (2020), acest nivel ridicat al semnificației te poate ajuta la a reduce anxietatea și suferința emoțională experimentată în timpul crizei.
Un mod în care acest sentiment al semnificației poate fi crescut, cel mai probabil, începând cu adolescența atunci când stadiul gândirii abstracte s-a instaurat deja și funcția reflexivă își poate exercita beneficiile, este așa-numita tehnică a life crafting-ului, propusă recent de Schippers și Ziegler (2019). În mod concret acest lucru ar presupune, precum sugerează autorii, că în 2021 și, din ce în ce mai mult, în anii ce vor veni, fiecare dintre noi am putea să ne (re)descoperim valorile și pasiunile, să reflectăm asupra viitorului așa cum ni-l imaginăm în mod ideal, să formulăm în scris obiective specific, strategii de a le atinge și planuri de tip „dacă-atunci” și, mai ales, să ne asumăm angajamente în mod public (adică spre lume) față de obiectivele stabilite.
Și mai presus de toate, să fim capabili, în 2021 și mai târziu, să luăm cu noi din flexibilitatea și creativitatea copilului care a încercat să se adapteze în criza lui 2020, să păstrăm spiritul de contestare critică a adolescentului și să îl utilizăm constructiv, dar mai ales să ne plasăm dincolo de lumea virtuală și de beneficiile nemăsurate ale comunicării digitale, în lumea firescului cu pierderi, încercări, riscuri și câștiguri, parțial digitală a vieții noastre, pentru că doar acolo vom rămâne în noi.
Acest articol este preluat din ediția nr. 270 a Revistei CARIERE
Pentru abonare, click aici
