Acești oameni minunați și scuturile lor de jucărie
Anca
Un hău se deschide și o cuprinde. Miroase ciudat și nou. Adică periculos. Aude zgomote puternice și străine, simte un miros pătrunzător și locul ăsta o înghite. I-e frică să respire.
„Trebuie să-nveți să te descurci singură. Nu stă nimeni după tine!”.
Aude vorbele astea a nu știu câta oară și nu le înțelege, deși îi sunt la fel de familiare ca hăinuțele ei. Și ca de fiecare dată paralizează de frică. Au așezat-o în tren, întrebând un cuplu din compartiment dacă merg către același oraș. Și când i-e frică, simte cum aerul se împuținează și respiră mai repede ca să nu se termine.
Are patru ani și jumătate și părinții au trimis-o singură cu trenul la bunici. E pentru prima oară singură de tot, deși singură se simte mai mereu, chiar și când e acasă.
Marius
Gata! Are voie la joacă! Bucuria țâșnește în el într-un șuvoi puternic și o forță care vine din el vrea să-l azvârle afară din casă. A terminat lecțiile și merge afară, desigur cu Tudor după el. Tudor e muuuult mai mic, abia a-mplinit 3 ani, e fricos și miorlăit. El are 7, merge pe 8. Într-o complicitate nerostită, merg amândoi cu încetinitorul către ușă, sub ochii mamei.
„Ai grijă să nu pățească ceva, că te omor”, zice mama.
Ușa se-nchide în spatele lor și intră amândoi în altă viteză: o zbughesc spre scări, că nu au voie cu liftul. Stau la etajul unu și Marius sare cele șase trepte din două până la parter. Într-o secundă e la ușa mare a blocului, pe care doar el o poate deschide. Acolo îl așteaptă pe mototolu’ care coboară treaptă cu treaptă, ca baba de la 3, care bombăne când nu merge liftul. „Haide, bă, odată!” Stă cu un picior proptit în ușa deschisă, cu ochii la copiii de-afară. Parcă a trecut o juma’ de oră și Tudor de-abia acum a coborât ultima treaptă și fuge spre el.
Marius e furios și țipetele băieților îl trag afară. Tudor e la doi pași de el, apoi la unu, așa că țâșnește afară, că doar ăsta micu’ a ajuns. E deja departe și reflexul de frate mai mare îl face să se întoarcă, atât cât să-l zărească pe Tudor îngrozit de cealaltă parte a ușii și încercând din răsputeri cu degetele mânuței stângi pe cantul de metal să oprească ușa mult prea grea.
Liliana
Ca în fiecare dimineață, Liliana mânca ultima. Tata pleca devreme, nu-l vedea cu zilele și oricum nu avea timp pentru ea niciodată. Mama îi pregătise ceaiul și felia de pâine cu unt și o zorea. Erau pe grabă tot timpul. Pe mama n-o vedea niciodată că stă: ba căra plase, ba făcea curat, ba strângea, ba călca. O ajuta și ea cum putea, dar mama era tristă și se plângea mereu că e singură cu toate și se supăra câteodată pe ea că se mișca prea încet. Mama se mișca mult mai repede și tot nu reușea să termine treburile.
„Să n-ai încredere în nimeni, niciodată. Să nu fii proastă ca mine. Să înveți, să-ți faci un rost, să nu depinzi de nimeni. Îmi crapă inima într-o zi de cât m-a chinuit taică-tu și ai să rămâi singură.”
De aia nu-i plăcea Lilianei să vadă inimioare desenate. De fiecare dată când vedea una, știa că poate să explodeze și să dispară pe loc. În ziua aia a venit o vecină să o ia de la grădi. Mama era la spital. A crezut că mamei i-a crăpat inima dar îi era și frică și rușine să întrebe. Vecina a fost drăguță cu ea, i-a făcut frigănele și i-a spus să fie foarte cuminte, ca să n-o supere și mai tare pe mama. Apoi au stat o vreme împreună, până s-a-ntors mama.
Când a văzut-o în pragul ușii a fugit spre ea și a fost prima oară când au plâns împreună.
„Suntem doar noi două, mamă, nu avem pe nimeni, că taică-tu ne-a părăsit”.
Cuvintele au sunat ciudat, cumva nou și cumva cunoscut în același timp.
Anca, Marius și Liliana sunt adulți cu cariere de invidiat, în domenii și țări diferite. În spatele fiecărui nume care ascunde identitatea lor adevărată e o poveste de viață, care nu e nici pe departe cea mai traumatizantă pe care am auzit-o. Dar cuvântul traumă a încetat de câțiva ani să fie rostit doar în cabinetele medicale de urgență sau de terapie și a intrat în vocabularul uzual. Pentru că trauma nu e ce ți se întâmplă, ci ce se petrece cu tine și în tine ca urmare a întâmplării.
Pe toți trei îi unește o trăsătură comună, care o vreme i-a ajutat, dar care a ajuns să-i blocheze: independența extremă. Toți trei mi-au povestit cum au învățat de mici că nu se pot baza decât pe ei, că nu pot și nici nu vor să ceară ajutorul nimănui. Au crezut multă vreme că ăsta e un lucru bun. Independența extremă se dezvoltă ca răspuns la traumă.
Știu că sună greu de crezut și explic: experiențele din copilărie au impact concret, profund și determinant asupra biologiei creierului. Refuzul, incapacitatea de a cere ajutor sau de a-l accepta se dezvoltă ca efect al unui șir de experiențe traumatizante. E o tactică de supraviețuire, dezvoltată și perfecționată în ani de zile în care, copil fiind, ți-ai dat seama că în prea multe situații, cei care trebuie să te protejeze și să te ajute nu au făcut-o, din diverse motive: erau absenți, nu și-au dat seama sau pur și simplu așa au învățat și ei. Fiecare copil din poveștile de mai sus a trebuit de mic să joace un rol pe care nici un copil nu ar trebui să-l joace: acela de adult.
În egală măsură este una din situațiile clasice în care ceea ce reprezenta cândva o soluție pentru copil a devenit o problemă pentru adult. O tactică de supraviețuire a copilului de demult s-a transformat într-un blocaj. „N-am nevoie de nimeni, mă descurc”e o expresie care nu variază decât prin declinare la masculin sau feminin și e efectul anilor din copilăria mică, în care adulții care trebuiau să fie lângă tine să te ajute și să te susțină, să-ți însoțească descoperirea lumii, n-au putut să facă asta în mod consecvent, ca să te învețe că nu ești singur și neajutorat și că lumea nu e un loc ostil.
Toate rețelele neuronale care formează obiceiuri și deprinderi (între care felul în care răspund la stres este un pattern esențial) se formează în primii ani de viață, în interacțiunea dintre copil și adult. Iar dacă aceste interacțiuni sunt haotice, impredictibile, brutale sau pur și simplu lipsesc, ajungi în timp să te ferești de oameni, ca să nu te dezamăgească, să te trădeze și să doară. Doar că scutul de protecție al unui copil nu poate apăra un adult.
Anca, Marius și Liliana sunt câțiva dintre sutele de oameni, de fapt lideri, care mi-au vorbit de aceeași problemă: propria independență întoarsă împotriva lor. Au avut curajul să se elibereze de scutul de jucărie, ca să poată integra și dezvolta deprinderi mature, de adulți, care să-i ajute să fie cu adevărat independenți, adaptabili și capabili să recunoască sau să solicite un ajutor real.
Într-o cultură hipercompetitivă (organizațională sau de oricare alta), să fii independent ocupă orice loc între criteriu de bază și aură de semizeu. Independența extremă e o trăsătură comună a multor antreprenori sau lideri din multe domenii și e un semnal de alarmă extrem de puternic pentru oricine studiază, tratează sau trăiește în societatea românească.
Acest articol este preluat din ediția print a Revistei CARIERE nr. 273
Pentru abonare, click aici
