Educația. Povestea marelui turn
Această mare e acoperită de adolescenți
care învață mersul pe valuri, în picioare,
mai rezemându-se cu brațul de curenți,
mai spijinindu-se de-o rază țeapănă, de soare
Eu stau pe plaja-ntinsă, tăiată-n unghi perfect
Și îi contemplu ca la o debarcare
(Nichita Stănescu, ”Adolescenți pe mare”)
Aceste versuri ale lui Nichita Stănescu mi se derulau repetitiv în minte în primii mei ani de profesorat. Aveam puțin peste 20 de ani, eu însămi abia ieșită din adolescență, trezită deodată pe scena din fața clasei, cu o mulțime de perechi de ochi ațintiți asupra mea, urmărindu-mi fiecare mișcare, sorbindu-mi fiecare cuvânt.
Simțeam că toți acei ochi așteptau ceva, era o căutare în ei, un freamăt parcă în așteptarea unei inspirații. Acolo, în fața lor, fiecare cuvânt, fiecare gest, fiecare tăcere sau nepăsare putea schimba ceva. Și nu era vorba doar despre materia pe care o predam, ci despre mult mai mult. De atunci am știut că pentru ei, pentru adolescenții care învață să meargă pe valuri, în picioare, eu puteam fi curentul care îi duce sus, pe val, sau cel care îi trage jos, în abis. Iar sentimentul acesta, al responsabilității enorme pe care o are un profesor, nu a făcut decât să mi se confirme o dată cu trecerea timpului.
Sunt Anca Vasilescu, profesor de limba engleză cu peste 20 de ani de experiență în învățământul preuniversitar de stat și privat. Cred că nu există altă meserie care să îți ofere mai plenar sentimentul că timpul trece cu folos atunci când îți pasă. Deoarece, cu certitudine, un profesor bun este un profesor căruia îi pasă.
Putem vorbi despre pregătire științifică și metodică, despre cursuri psiho-pedagogice, despre formare continuă, dar, în final, totul se rezumă la ”a-ți păsa”. Pentru că, atunci când îți pasă de ceea ce transmiți oamenilor din fața ta, nu ai cum să nu te perfecționezi continuu. Elevii sunt cea mai bună oglindă a unui profesor, în ei îți vezi și talentele, și lipsurile, ei te ajută să te perfecționezi. Dar, pentru a vedea toate aceste lucruri, trebuie, mai întâi, să fii capabil să îi vezi pe ei. Să observi atenția pe care o acordă orelor tale, să observi dacă i-ai captat sau i-ai plictisit, dacă le-ai trezit interesul sau i-ai făcut să și-l piardă, dacă le-ai strârnit curiozitatea, dacă le-ai stimulat creativitatea, dacă i-ai inspirat, dacă i-ai ajutat să evolueze. Iar asta nu e lucru ușor. A fi atent la ei, a-i vedea permanent înseamnă a avea curajul de a te vedea continuu pe tine. Iar asta cere mult curaj. Elevii de la clasă ne oglindesc precum propriii copii, ne vedem în ei toate priceperile și toate neputințele. Iar dacă ai curajul să ții ochii deschiși, asta înseamnă că îți pasă și îți asumi efortul conștient și permanent de a te îmbunătăți pe tine pentru a-i îmbunătăți pe ei.
Noi, profesorii, ne schimbăm și evoluăm împreună cu fiecare elev, este o creștere continuă de ambele părți.
Care sunt provocările carierei de dascăl?
M-am întrebat adeseori dacă există meserii mai cuprinzătoare decât cea de dascăl. Pentru că profesoratul nu se rezumă doar la dimensiunea transmiterii, fixării și evaluării de cunoștințe, ci implică un cumul de roluri care necesită o măiestrie aparte pentru a putea fi îmbinate în mod fericit.
Profesorul-actor, regizor, scenarist
În momentul în care pășești în sala de clasă, trebuie să lași la ușă propriile probleme și să fii prezent cu totul acolo, modelul pe care elevii au nevoie să îl vadă. În perioada de formare, copiii au nevoie de modele, de oameni pe care să-i aprecieze și care să îi inspire. De aceea acolo, pe scena clasei, profesorul trebuie să fie cea mai bună versiune a sa, atât profesională, cât și umană. Nu e loc de stângăcii, de nervozitate, de nepăsare sau dezinteres, pentru că acolo totul se taxează. Fiecare gest va provoca reacții, fiecare cuvânt va avea ecou. Până și stările profesorului se transmit elevilor. O persoană care îți vorbește pe un ton relaxat, binevoitor și empatic te va captiva imediat, la fel cum o persoană agitată sau preocupată de altceva nu va reuși niodată să îți capteze atenția. Astfel, profesorul-actor pune în scenă spectacolul orei, fiind atent la fiecare detaliu: modul de organizare a lecției, tipul activităților propuse, metodele didactice la care apelează, dar în același timp propria ținută, gestică, mimică, tonalitate. Da, totul este important atunci când ai ațintiți asupra ta toți acei ochi curioși și întrebători. Pentru că, dacă la teatru spectatorii pot părăsi sala sau pot să nu mai vină la spectacol dacă nu le place, aici, în sala de clasă, lucrurile sunt diferite. Aici ai un public care este obligat să urmărească spectacolul până la final și este de datoria ta să îl faci să îi placă.
În spatele reprezentației numite ”oră de curs” se ascund multe alte ore de pregătire. Însuși proiectul de lecție se mai numește și scenariu didactic. Pentru că, înainte de a intra în scenă, profesorul trebuie să își gândească și să își pregătească reprezentația – organizarea lecției, tipurile de activități, timpul alocat fiecăreia, materialele și metodele didactice folosite. Dar scenariul nu este suficient, el trebuie întotdeauna să lase loc de improvizație. Pentru că spectacolul clasei este unul interactiv, în care elevii joacă roluri spontane și neprevăzute. Ei au reacții diferite, imediate și surprinzătoare, pentru care nimeni nu îți oferă rețete prestabilite. Oricât de organizați am încerca să fim în încercarea de a urma un plan de lecție prestabilit, ora de curs este este într-o dinamică continuă, ea se creează pe măsură ce se desfășoară, profesorul și elevii fiind deopotrivă coautori.
Profesorul-părinte, prieten, psiholog
Atunci când predăm, noi nu transmitem doar un conținut, ci și o atitudine față de acel conținut. De cele mai multe ori, atitudinea este cea care face diferența. De aceea ne amintim cu atâta drag de anumiți profesori care ne-au marcat anii de formare. Poate că am uitat de mult ceea ce ne spuneau, dar ne-au rămas vii în memorie pasiunea pe care o puneau în orele lor, înflăcărarea cu care ne vorbeau de anumite subiecte, modul în care ne trezeau curiozități sau răbdarea și deschiderea cu care se aplecau spre nevoile noastre. Atunci când vrei să formezi și nu doar să informezi, atitudinea este esențială.
Deși nu intră în atribuțiile de la clasă, emaptia este o calitate esențială a unui profesor bun. Copilul așezat în bancă în fața ta nu este doar elevul menit să absoarbă informația pe care tu i-o transmiți, sau să rezolve sarcinile pe care i le trasezi. El aduce cu sine, în sala de clasă, întreaga lui lume – mediul familial, cercul de prieteni, provocările cu care se confruntă, problemele care îl frământă. Pe elevul care este nevoit să străbată zeci de kilometri până la școală nu îl poți mustra că a întârziat la oră, celui care își îngrijește frații mai mici alături de o mamă singură îi poți trece cu vederea o temă nefăcută. Dacă știi că un elev are o pasiune căreia i se dedică, poți înțelege mai ușor de ce neglijează alte materii și nu o vei interpreta ca nepăsare, lene sau rea-voință. Numai atunci când reușește să vadă lumea prin ochii elevilor săi, un dascăl poate deveni mentor. Pentru că numai atunci când este cu adevărat văzut, un copil începe să crească și să prindă aripi.
Atunci când se simte văzut, elevul, de orice vârstă ar fi el, nu mai rămâne doar un elev, el se deschide spre tine, învățând astfel să se deschidă spre lume. Copilul va veni să te îmbrățișeze și să îți povestească ce jocuri a mai descoperit, adolescentul îți va împărtăși din frământările sau din pasiunile lui, tânărul îți va lansa provocări sau îți va căuta sprijinul. Iar dacă ești acolo, prezent, dacă îți pasă, știi că fiecare cuvânt, fiecare gest vor planta semințe, iar ele pot fi semințele încrederii sau ale nesiguranței, ale succesului sau ale eșecului.
Care sunt recompensele meseriei de dascăl?
În educație este greu să cuantifici recompensele, pentru că ele sunt de o natură mai subtilă, diferită de valorile mercantile care guvernează societatea actuală.
Există și gratificări imediate, cum ar fi zâmbetul cu care te întâmpină elevii când intri în clasă, bucuria pe care le-o citești pe chip atunci când au reușite la vreun concurs sau examen, plăcerea cu care participă la activitățile pe care le propui, exuberanța cu care elevii mai mici te îmbrățișează de câte ori te văd pe holurile școlii, cuvintele de recunoștință venite din partea părinților.
Există și bucuria fără margini pe care o simți atunci când, la mulți ani de la absolvire, foști elevi revin la tine pentru a îți mulțumi ”Doamna, fără ceea ce m-ați învățat dumneavoastră nu aș fi ajuns astăzi unde sunt”, sau ”Doamna, nici nu știți cât de mult mi-a schimbat viața faptul că m-ați încurajat atunci și ați avut încredere în mine”. Astfel de cuvinte sunt suficiente pentru a simți că ceea ce faci are rost și sens peste timp.
Și mai există și satisfacția, mult mai subtilă dar și mai profundă și mai amplă a contribuției tale la clădirea valorilor care pun bazele societății în ansamblu. Pentru că profesorul nu transmite doar un conținut informațional, ci un set de atitudini și valori etice, morale, sociale. Pentru că, înainte de a deveni ”omeni mari”, toți ne petrecem anii de formare în școală, exact acei ani în care totul se întipărește în minte, în suflet, pentru a ne definitiva caracterul. În acești ani avem nevoie cel mai mult de modele. Dacă fiecare profesor ar înțelege dimensiunea acestei meniri, cu siguranță paradigama satisfacției ar deveni mult mai amplă. Dar aceeastă înțelegere vine cu o responsabilitate uriașă. Pentru a putea preda lecția răbdării, trebuie să fii tu însuți răbdător, pentru a preda lecția înțelepciunii, trebuie să fii tu însuți înțelept, pentru a preda lecția onoarei, trebuie să fii tu însuți integru. Atitudinea este mai grăitoare decât cuvintele. Tocmai de aceea cariera didactică nu este pentru oricine, ea ar trebui urmată doar de cei care îi înțeleg pe deplin menirea.
Se mai bucură profesorul de respectul cuvenit în zilele noastre?
În contextul recentei greve a cadrelor didactice, am asistat la punerea lor sub lupă de către opinia publică, iar reacțiile nu au încetat să apară. Unele au fost reacții de solidaritate, de simpatie și recunoaștere a imensului rol pe care profesorii îl joacă în societate. Altele au fost reacții virulente, care ne puneau la zid cu încrâncenare, reacții care m-au întristat din două perspecive.
Pe de o parte pentru că, de câte ori o o categorie profesională intră sub lupă, devine, inevitabil, sacul de box pe care o societatea își varsă năduful. De același tratament au avut parte toate categoriile sociale atunci când au intrat pe platoul mediatic. Mișcările sociale au un mare impact emoțional, ele par a scoate la iveală frustrările, nemulțumirile sau neputințele unei întregi generații.
Pe de altă parte, imaginea pe care oamenii o au față de profesori și școală este, în mare măsură, rezultatul experienței lor personale, fie cea formată în propriii ani de școală, fie cea pe care și-au conturat-o ulterior, în calitate de părinți. Iar dacă, în tot acest parcurs, nu au avut șansa de a întâlni profesori dedicați, care să le insufle dragostea și respectul față de școală și educație, nemulțumirea lor devine lesne de înțeles. De aceea, pentru că știm că ”omul sfințește locul”, rămâne de datoria fiecărui profesor de a-și câștiga cu demnitate locul binemeritat în comunitate.
Nu cred că putem vorbi despre imaginea pe care o categorie profesională o are în societate fără a o pune în contextul social cuvenit. Să ne amintim de Liceenii, filmul de referință al tinerilor din perioada comunistă, care ne pune în față două tipologii diferite de profesori: Socrate, profesorul de filosofie popular, carismatic și îndrăgit de elevi și Isoscel, profesoara de matematică exigentă, riguroasă și tocmai de aceeea nu la fel de populară. Deși fiecare în felul lui, ambii întruchipează profesorul integru, cu ținută morală și profesională, devotat elevilor, motivat de dorința de a-i forma frumos. Am putea spune că ei oglindesc foarte bine respectul de care se bucura profesorul în perioada antedecembristă.
Să aruncăm o privire și asupra unui alt film apărut în perioada postdecembristă: Filantropica. Aici îl întâlnim pe Ovidiu, profesor de limba și literatura română la un liceu, care, sub apăsarea neaprecierii sociale (lipsa respectului din partea elevilor, publicarea unei cărți care nu se vinde, greutățile financiare), ajunge să se pervertească moral, cedând în fața presiunii vremurilor. Și care este această presiune a vremurilor? Domnia banului. ”La banii tăi, îți permiți să ai demnitate?”, este o replică care răsună până în prezent și care ridică problema valorii demnității umane într-o societate consumeristă.
Pe fundalul protestelor actuale ale profesorilor ieșiți în stradă pentru a își revendica demnitatea, ne punem întrebarea dacă replica lui Nae Caranfil este doar o satiră sau o realitate și mai amară. Întrebarea răsună peste timp, tot acest timp care ne-a dovedit că se poate ajunge în poziții de putere fără studii sau cu studii cumpărate sau plagiate, iar cei ajunși în astfel de poziții nu vor avea cum să promoveze educația, o valoare pe care nu au apreciat-o niciodată. După ani de zile de acțiuni mediatice concertate de promovare a nonvalorilor, după ce instituții menite să genereze educație au intrat ele însele în tăvălugul mercantilismului, oferind diplome pe bandă rulantă printr-o compromitere a nivelului academic, după toți acești ani ai formelor fără fond, da, este pertinent să ne întrebăm dacă educația mai este o valoare în sine sau a ajuns o simplă monedă de schimb.
”Povestea marelui turn”, parabola pe care o găsim în cartea lui Augusto Cury ”Părinți fericiți, profesori fascinanți”, ne reamintește pericolul unnei societăți care nu mai înțelege importanța educației. Aflați la un concurs în urma căruia urma să se decidă care este cea mai importantă profesie din societate, profesorii refuză să urce treptele turnului care i-ar fi pus în lumina reflectoarelor, motivați de convingerea că nicio profesie nu este mai importantă decât o alta. Rămași la baza turnului, persiflați pentru refuzul de a intra în competiție împotriva altor profesii, catalogați drept ”visători” pentru idealurile pe care le promovau, considerați prea puțin importanți: ,,Cui îi pasă de profesori, în zilele noastre? Comparaţi-vă cu celelalte profesii. […] Societăţii puţin îi pasă de şcoală”, profesorii au părăsit baza turnului și, așa cum era de așteptat, acesta s-a prăbușit. În lipsa unui fundament, întreaga societate s-a năruit. Abia atunci oamenii au înțeles eroarea de judecată pe care o făcuseră și au restabilit demnitatea profesorilor.
Sperăm ca, în lumea în care trăim, această judecată strâmbă să nu se producă. Sperăm ca oamenii zilelor noastre să înțeleagă rostul profesorului și al educațieie, ale cărei roade nu se văd imediat, dar care are un ecou uriaș peste timp.
Imagine: Pixabay
