Forță și Putere
Am să încep acest articol prin a vă descrie două întâmplări care au, cred eu, multă relevanță pentru subiect.
Prima e o întâmplare foarte ciudată pe care am trăit-o acum ceva vreme. Am mai scris despre ea într-un articol mai vechi. La acea vreme, locuiam în Franța. Am fost contactat printr-o cunoștință comună de un potențial client care mi-a cerut o întrevedere virtuală, pe Skype. Clientul era o mare firmă de software din Rusia, care începuse o campanie de extindere în Europa prin achiziții de firme locale. Cumpăraseră astfel de firme în România, Cehia și Polonia, dar se cam opriseră din avânt, pentru că au dat peste culturi foarte diferite și pe care nu se descurcau să le integreze, așa că aveau nevoie de o mână de ajutor. La întâlnire au participat diverse persoane din conducerea firmei, de la centrul din Rusia dar și de la unele operațiuni locale. Am ascultat tema și, după ce am înțeles-o, le-am spus cum le-aș recomanda eu să procedeze la abordarea ei.
Întâlnirea a decurs bine, după părerea mea. Mi s-a cerut să pun propunerea mea în scris, cu o estimare de durată, buget și resurse. Am făcut asta. După vreo două săptămâni, am primit un mail politicos prin care eram anunțat că îmi mulțumesc pentru propunere, dar au ales pe altcineva. Am mulțumit la rândul meu și am uitat de subiect.
Doi ani mai târziu, revenisem în București când am fost contactat de același client prin directoarea de Resurse Umane din București. Venise șefa ei din Rusia și voia să mă întâlnească. Ne-am văzut la o masă de prânz la care mi-a povestit că persoana pe care o aleseseră cu doi ani în urmă, un profesor de la Universitatea din Varșovia, nu făcuse o treabă prea bună, problemele nu doar că nu au dispărut dar s-au agravat și deci ar vrea să reluăm conversația. I-am zis că sunt foarte deschis să o facem, dar trebuie să înțeleg de ce nu m-au ales. Am primit un răspuns stupefiant. Mi-a zis că le plăcusem mai tuturor celor din întâlnire, mai puțin CEO-ului, care m-a respins pentru că eram prea relaxat, nu-mi „era foame”, nu eram disperat să câștig proiectul. Le-am spus că îmi pare rău, dar nici acum nu sunt disperat și că nu pot lucra pentru ei. Am fost șocat de motivația lor, pentru că mi-a devoalat o credință fundamentală foarte falsă și foarte limitativă, anume că foamea e singurul motiv pentru care cineva ar face ceva. Dacă ești relaxat, sigur vei face prost, de ce ți-ar păsa.
În afara faptului că această credință e pur și simplu falsă, nu intru acum în argumentul ăsta, l-am dezbătut pe larg în articole trecute, dar e uluitor să îți dorești un consultant strategic care e disperat să nu piardă proiectul; îți va spune mereu fix ceea ce vrei să auzi, e prostie curată să îți dorești așa ceva. De ce ai avea o astfel de credință atunci? Nu l-am cunoscut pe CEO, cu excepția câtorva vorbe schimbate în acea întâlnire, dar sunt sigur că e o persoană vizionară și foarte capabilă, nicidecum vreun prost. Și atunci, cum a ajuns să creadă ceva atât de absurd? Răspunsul poate e în această cultură a forței și intimidării pe care o vedem acum desfășurată la scara unui război european, o cultură adânc înrădăcinată în societatea rusă, din păcate.
A doua întâmplare am trăit-o recent. Sunt partener într-o firmă locală de marketing. Firma e afiliată unei rețele europene de firme similare. Rețeaua își dorea de ceva vreme un partener bun în Rusia, o piață mare și puternică.
Firește, asta se întâmpla înainte de declanșarea războiului cu Ucraina. La un moment dat, a apărut o cerere de afiliere de la cea mai mare firmă de profil din Rusia. Din discuțiile preliminare a reieșit că era o operațiune foarte bine condusă, cu servicii de avangardă, ar fi fost o afiliere foarte benefică pentru ambele părți.
Procedura de afiliere, însă, cerea un interviu al Boardului cu managementul potențialului nou membru. A fost stabilită o întâlnire, pe Zoom. Din păcate, dintr-o eroare stupidă a unei secretare, la potențialii noi parteneri a ajuns un link de Zoom greșit și ei au nimerit într-o întâlnire unde nu a venit nimeni timp de 10 minute, asta în timp ce Boardul îi aștepta pe ei într-o altă întâlnire. Văzând că nu apar, au început să investigheze și și-au dat seama de greșeală. Când au intrat în întâlnirea potrivită, partenerii ruși nu mai erau acolo. Plecaseră fără vreun cuvânt, fără vreun mesaj, fără vreo încercare de a se dumiri ce se întâmplă. Nu doar atât, dar la scurt timp apoi au trimis Boardului un mail nervos și agresiv în care s-au plâns că e o grosolănie să-i lase să aștepte acolo ca niște caraghioși și că nu se face să întârzii așa la întâlniri fără să anunți și că ei nu mai vor să facă parte dintr-o astfel de asociație. Nu le-a dat nicio clipă prin cap că ar putea fi o eroare, pentru ei era clar că e un semn de lipsă de respect, nu putea fi nicio altă explicație.
Obsesia asta pentru respect e proprie oamenilor mici și frustrați, nesiguri pe ei, mereu atenți la părerea celorlalți, mereu dispuși să ia orice personal. Caragiale avea o vorbă: „Mitocanul s-a născut vexat.” E ceva în cei nesiguri pe propriul lor statut în lume, ceva care îi face să interpreteze orice mică dispută sau, ca în cazul de mai sus, chiar și o benignă neînțelegere, ca pe un afront inacceptabil, o intolerabilă lipsă de respect. Fenomenul e valabil și în cazul națiilor. Cu cât e o nație mai mică, cu atât mai puternică e reacția. Și mai grav e cazul celor care au fost odată mari și au decăzut. Deplâng mereu măreția decăzută și se simt mereu nedreptățiți și ignorați de restul lumii. Desigur, națiile nu sunt omogene, afirmația nu e valabilă pentru orice membru al lor, dar e valabilă pentru cei mai mulți și dă, cumva, tonul poziționării acelei națiuni pe scena lumii.
În cazul Rusiei, cele două porniri descrise în întâmplările de mai sus par să se suprapună. Nu doar că decăderea ei din poziția de mare putere în care s-a regăsit după al doilea război mondial e o sursă de frustrări permanente, dar ea se suprapune peste credința că forța e singura sursă de putere și de motivație și, ca atare, de respect.
Rusia deplânge decăderea ei și faptul că lumea occidentală nu o respectă. În același timp, pare să considere că respectul se obține prin forță. De fapt, Rusia nu vrea să fie respectată, Rusia vrea să fie temută. Singurul fel de respect pe care pare să îl înțeleagă e frica. Există o diferență subtilă dar enormă între putere și forță. Puterea cere consimțământ, îți e atribuită de ceilalți. Din această perspectivă, ea poate fi obținută pe multe căi. Una dintre ele e forța, dar nu e deloc singura și sigur nu e cea mai eficace. Forța cere un mare consum de resurse și produce efecte limitate. Oamenii pe care-i supui prin frică sunt supuși doar atâta vreme cât amenințarea e credibilă și permanentă. Prăbușirea puterii obținute prin forță e mai întotdeauna subită și catastrofală. Ceaușescu a trecut pe parcursul câtorva ore de la un Depot absolut la un fugar urmărit și vânat ca un animal sălbatic. A fost suficient să pară slab ca să fie slab.
Există multe alte surse ale puterii în afara forței, există respectul pentru valorile tale, pentru competența ta, pentru caracterul tău, pentru ce reprezinți în lume, pentru ce ai dat și dai celorlalți, pentru generozitatea pe care o arăți și care atrage nevoia de reciprocitate. Noi toți ne dobândim puterea, de cele mai multe ori, așa. Această putere, însă, cere autenticitate, cere să ai puterea să fii cine ești și să nu te frustrezi de locul tău în lume, oricare ar fi el. Nu e nevoie să fii mândru, după cum nu e nevoie să fii rușinat, e nevoie doar să fii bine în pielea ta. Niciun om și nicio națiune care se comportă agresiv nu e cu adevărat puternică. Forța e, de fapt, un subtil semn de slăbiciune. În vorbele meșteșugite ale regretatei Doamne Thatcher: „A fi puternic e ca și a fi o doamnă: dacă e nevoie să o afirmi, înseamnă că nu ești”.
Photo by GR Stocks on Unsplash
Acest articol este preluat din ediția print a Revistei CARIERE nr. 277
Pentru abonare, click aici
