Încrederea, cheia expansiunii

„Adânc înăuntrul omului se găsesc acele puteri adormite, puteri care l-ar ului, puteri pe care nu a visat vreodată să le stăpânească, forțe care i-ar revoluționa viața dacă ar fi trezite din somn și puse la treabă.” (Orison Sweet Marden)

Dacă oamenii ar ști că încrederea este cea care poate determina cursul propriei vieți, ar face din construirea ei o prioritate. Ori oamenii sunt mai degrabă dispuși să lucreze la aspecte ce țin de exterior, să trăiască reacționând la împrejurări, în loc să aprofundeze resorturile interioare, căci acelea reflectă ceea ce o persoană este „în afara ei”. De ce fac asta? De teamă. Teama de a fi judecați, de a fi respinși, de a fi priviți ca fiind incapabili, teama de a pierde valoare în ochii celorlalți sau în proprii lor ochi. Ei aleg atunci să nu iasă în calea unor oportunități crezând că nu riscă nimic dacă nu fac nicio alegere. De fapt, teama alege în locul lor în aceste situații pentru că, poate ați intuit deja, opusul încrederii nu este neîncrederea, ci teama.

Încrederea nu este o trăsătură de personalitate, ci o abilitate, iar abilitățile se dobândesc și se pot îmbunătați constant. Unul dintre obstacolele în calea cimentării încrederii în sine este faptul că oamenii se raportează la greșelile pe care le-au făcut deja. A lucra la creșterea încrederii nu înseamnă să fim indiferenți sau să mimăm bucuria de a fi greșit, ci să calibrăm reacția la greșeală. Vocea critică interioară ne ajută să evoluăm, să ne luăm repere față de „locul” în care ne aflăm și unde ne-am dori să fim. Însă, această voce critică trebuie să își păstreze proporțiile, să invalideze greșeala nu persoana, să învețe să discearnă între vocile celorlalți care au așteptări de la noi și vocea propriilor dorințe, să fie constructivă nu toxică și punitivă. Încrederea noastră își are rădăcinile în setul de convingeri cu care am pornit în viață și până să ne dăm noi seama câte dintre ele ne aparțin cu adevărat și câte vin din temerile și limitările celor din preajma noastră, aceste convingeri creează sisteme de referință automate după care facem alegeri.

Încrederea este cea care face legătura între gând și acțiune. Câte idei minunate, geniale chiar, nu s-or fi rătăcit pe drumul acesta pe care doar dacă îndrăznești să pășești poți fi binecuvântat cu dezvăluirea următorului pas. De aceea spun că încrederea presupune curaj. Dar iată, noi ca popor avem mai multe vorbe de duh menite parcă să ne țină pe loc mai mult decât să ne împingă spre ceea ce am putea fi cu adevărat. „Nu da cioara din mână pe vrabia de pe gard” care de fapt înseamnă că ai putea trăi și mai bine, dar tu alegi să rămâi toată viața cu această cioară.

„Nu visa cai verzi pe pereți” – dacă unui om i se iau și visurile ce îi mai ramâne? „Cere și ți se va da, bate și ți se va deschide” nu înseamnă de fapt că este nevoie să credem, să ne dăm voie să fim liberi în mintea noastră? De altfel, atunci când ne petrecem timpul gândindu-ne la toate nenorocirile care ar putea să ni se întâmple, ni se pare că suntem realiști și pragmatici. Când neîncrederea face parte din viața noastră avem tendința să dăm crezare, fără argumente sau dovezi, așteptărilor negative, iar cele pozitive devin semn al naivității.

Atâția oameni obișnuiți au făcut lucruri ce păreau imposibile înainte pentru că au avut în primul rând încredere. O știm cu inima mai mult decât cu mintea căci în mintea noastră se păstrează și amintirea cuvintelor care ne-au rănit și ne-au tras în jos la un moment dat. Știm mai ales că noi, nefiind prieteni cu noi înșine pe atunci, le dădeam crezare. Spun mereu oamenilor cu care lucrez în terapie că dacă eu sunt brunetă și cineva îmi spune că „blondul ăsta nu te prinde deloc!” nu am cum să mă supăr din cauza acestor cuvinte. Rezonăm doar cu ceea ce se apropie de părerea noastră despre noi înșine, iar această părere nu se bazează doar pe ceea ce credem despre noi acum la vârsta adultă, ci conține și felul în care ne-au vorbit, ne-au privit și ne-au făcut să ne simțim cei din jurul nostru cu mult înainte să ne punem întrebări despre ce și cum suntem.

Citește articolul integral pe Revista Psychologies

Autor: Irina Anda Bodnariu

Foto: shutterstock.com