Libertatea cui?
În primii ani de după Revoluţia din 1989, se vorbea frecvent de democraţia „prost-înţeleasă”. Era în acea sintagmă încapsulată ideea că există o „înţelegere” corectă a democraţiei şi una „proastă”, „greşită”, precum cea pe care o aplicam noi, naiv, în România acelor ani tulburi. Cei care se refereau la ideea de democraţie „prost-înţeleasă” erau cei care simţeau, pe bună dreptate, că dreptul individual la libertatea de exprimare, de mişcare sau de orice alt fel nu trebuia să conducă la suferinţa altuia, care să îşi vadă astfel propriile drepturi limitate ca o consecinţă a libertăţii celuilalt. În acel sens, „democraţia” din sintagma de atunci era echivalentă cu conceptul de „libertate”.
Eram de acord pe atunci—cum sunt şi acum—cu acel înţeles al democraţiei şi libertăţii individuale. Nu vedeam rostul unui sistem democratic, în care dreptul de a-mi exercita liber opiniile şi opţiunile trebuia să influenţeze negativ acelaşi drept al altcuiva. M-am gândit adeseori în anii următori la acea naivă şi simplistă definiţie a democraţiei şi libertăţii, mai ales după ce am început să trăiesc în Statele Unite ale Americii, pe care le-am considerat vreme îndelungată drept epitomia ideilor de libertate şi democraţie în epoca modernă.
Ceea ce am înţeles însă de-a lungul celor 20 de ani pe care i-am petrecut în America e că, în contextul preceptelor democraţiei moderne, libertatea individuală nu numai că nu există, dar nici nu îşi are locul în contextul statului democratic modern. Democraţia definită drept guvernarea majorităţii face ca membrii minorităţii (sau ai minorităţilor) să fie inevitabil şi perpetuu—în funcţie de tipul de minoritate din care fac parte—absolut incapabili de a-şi vedea propria libertate exprimată la nivel politic. Libertatea ca idee nu îşi poate găsi expresia la nivel sistemic pentru toţii membrii participanţi ai unui sistem. Ca şi democraţia, libertatea este o relaţie socială, aşa o cum definea Isaiah Berlin în 1958. Pentru Berlin, libertatea este o interacţiune dialectică între o „libertate negativă” şi una „pozitivă”, sau una restrictivă, impusă de relaţiile sociale (idealul românilor pentru o democraţie „bine-înţeleasă”) şi una în care valorile individuale au prioritate asupra celor sociale (democraţia „prost-înţeleasă”). În esenţă, ceea ce românii îşi doreau imediat după Revoluţie, ceea ce ei identificau ca principalul motiv pentru care mai bine de 3.000 dintre ei se jertfiseră pe străzile Timişoarei, Bucureştiului, Clujului, Sibiului, Brăilei şi ale altor oraşe, era un ideal al libertăţii. Pentru ei, libertatea individuală în abstract, ignorând contextul social celui individual, nu îşi avea locul în societate. În fond, ce fusese dictatura de până în 1989, dacă nu exersarea exclusivă a libertăţilor unei minorităţi în detrimentul majorităţii înfometate, sărăcite şi fără drepturi politice?
Este însă această înţelegere a libertăţii greşită? Anii de după 1989 au dus, nu numai în România, ci şi pe peste tot în lume, la o schimbare radicală a acelui moment unic de exaltare a libertăţii. Ideea că nu libertatea în sine, de care să beneficieze un grup social, ci libertatea individuală absolută este mult mai importantă s-a instalat odată cu numeroasele schimbări ale secolului 21. Prevalenţa noilor moduri de comunicare digitala, a social media, a internetului, în care autoritatea metodei ştiinţifice a fost complet eliminată şi opinia personală a luat locul cercetării temeinice a dus la o exacerbare a libertăţii individuale de opinie în care decenţa a fost înlocuită de absolutism ideologic personal. Pe aceste baze s-au construit noile valori politice ale ultimilor cinci, şase ani şi pe aceste baze ne regăsim acum în braţele demagogiei, ale naţionalismului, ale iredentismului şi intoleranţei. Absolutizarea libertăţii individuale, ridicarea drepturilor minoritare, atât de o parte, cât şi de cealaltă a spectrului politic, la nivel de valori sine qua non ale societăţii în care trăim, au avut ca efect o răsturnare a democraţiei pe bazele opţiunilor majorităţii.
Aşa se face că ne întoarcem acum, la 30 de ani de la acea extraordinară schimbare în bine a lumii, la un pas de re-îngrădire a libertăţii şi de reprimare a democraţiei. Şi, la fel ca acum 100 de ani, când Hitler şi Mussolini erau întâmpinaţi de entuziasmul maselor de votanţi şi distrugeau democraţia din interior eliminând libertatea grupurilor religioase, sociale, sexuale şi rasiale pe care nu le agreau, autoritarismul revine paradoxal sub masca şi cu votul de încredere al unei majorităţi pentru care libertatea individuală şi propriile opinii proiectate ca adevăruri absolute iau locul binelui public, general. Libertatea îşi găseşte vocea din ce în ce mai stinsă suprimată de tunetul dictatorial al corupţiei, individualismului, orbirii religioase, naţionalismului şi intoleranţei. Democraţia (citeşte libertatea) „prost-înţeleasă” a învins. Şi de data asta, se prea poate să determine întregul secol următor.
Articol preluat din numărul 263, decembrie 2019/ianuarie 2020, al Revistei CARIERE. Pentru detalii legate de abonare, click aici.
