O lume în transformare
De doi ani încoace s-a tot vorbit, scris, despre întoarcerea către noi înșine, despre echilibrul interior, wellbeing, viață personală, lucrul hibrid, regândirea relației cu locul de muncă.
Nu a fost o mișcare deloc rea, mai ales că ultimii ani, până în pandemie, au fost unii alergați, agitați, în care am trăit, mulți dintre noi, în exterior, pentru exterior, parcă prinși într-un cerc din care ne era greu să ieșim. Am alergat încolo și încoace, uneori fără sens.
Am avut însă în ultimii doi ani, timp cu noi, cu familia, am meditat, ne-am gândit și răzgândit, am analizat, învățat, sper.
Uneori am avut teama că toate aceste îndemnuri către a ne fi bine cu noi înșine vor risca să fie interpretate ca semne de egoism, de nepăsare, de închidere, recluziune. Din nou, sper că nu a fost cazul.
Poate am făcut niște alegeri diferit, poate am renunțat la ce nu ne era potrivit, poate ne-am reașezat în relație cu cei dragi, am plecat de unde nu eram bineveniți, ne-am mutat cu casa, unii au lăsat orașul pentru un loc unde timpul pare să aibă mai multă răbdare.
Nu e ușor să fii doar cu tine, câteodată citim romane, ascultăm muzică tare, ieșim cu oameni zgomotoși, fugim în lume ca să nu mai auzim propriile anxietăți, dureri, să ne îndepărtăm de marcajul unui trecut greu ca o durere de cap continuă, de abisul pe care l-am vizitat și pe care nu mai vrem să îl privim în față vreodată. Dar, oriunde am fi, purtăm tot bagajul acesta cu noi, într-un buzunar ascuns al hainei, iar el iese la iveală când nu ne așteptăm. Da, ne-am mai împrietenit în ultimii doi ani cu noi înșine, ne-am reașezat. Și totuși…
Citesc zilnic articole, comentarii pe diverse platforme online. Există un număr mare de oameni care se plâng întruna. Angajatorii sunt de doi lei, managerii habar nu au să își facă treaba, multinaționalele le cer prea multă muncă, prea mult timp. De antreprenorii români nu mai zic, sunt băgați într-o oală a infamiei. Apoi, tinerii se plâng de cei mai în vârstă și invers, sunt fluturate des cuvinte precum ”diversitate”, ”incluziune”, ”schimbare”, ”wellbeing”, ”generațiile” de toate literele. Culmea e că sunt și oameni care au drept clienți multinaționalele și totuși le fac cu ou și cu oțet.
Oamenii din companii se plâng și ei că ”nimeni nu mai vrea să muncească”, ”toți vor bani mulți repede”, ”tinerii nu vor să vină la birou, ci să lucreze doar de acasă” și multe altele.
Dacă ne luăm după majoritatea comentariilor, după cei vocali, e greu rău, totul se duce de râpă, infernul e, ca întotdeauna la ceilalți, suntem o populație de leneși, aroganți, neinteresați de nimic altceva în afară de propriul câștig.
Dincolo de acestea însă, oamenii pleacă în vacanță. Social media e plină de poze din toate colțurile lumii. Toate terasele sunt pline de tineri și mai puțin tineri, în orice zi a săptămânii. Foarte multe persoane sunt implicate în cauze sociale, dincolo de ceea ce fac în mod obișnuit.
Acestea sunt doar câteva semnale care mie îmi spun că totuși, avem și viață personală, sunt și oameni care își fac treaba, angajatori buni, există entuziasm și energie la multă lume, dincolo de un screensaver pe care se vede blazare, neimplicare, nemulțumire, dispreț, neîncredere.
Avem oare o lume nouă? Nu cred că o avem încă. Avem însă o lume în transformare, în care status quo-ul este pus sub semn de întrebare, ce a fost este trecut prin sită, iar ce va rămâne, ce va fi adăugat, vom vedea în curând. Poate nu anul acesta, pare încă tulbure totul, războiul din camera de alături nu ne lasă să dormim chiar liniștiți, crizele de tot felul ne împing să căutăm soluții pentru a avea o viață decentă. La primăvară însă, lucrurile poate vor sta diferit, vom putea vedea mai clar cum vrem să fie această ”nouă realitate”.
Câteva lucruri însă sunt clare:
Oamenii vor să vină la birou dacă are sens, dacă prezența fizică le adaugă valoare. Dacă nu, atunci e bine să evităm să îi punem pe drum zilnic. Un studiu publicat de Harvard Business Review în aprilie 2022 arată că un compromis în ceea ce privește lucrul hibrid ar fi de o zi pe săptămână la birou, patru zile de acasă (sau oriunde). Un alt studiu publicat de McKinsey arată că femeile ar fi doritoare de mai mult timp de lucru de la distanță (3.1 zile) față de bărbați (2.9 zile).
Toți vrem să fim tratați cu respect, oricare ar fi statutul nostru, vârsta, orice orientări personale am avea. Prin urmare, mi-ar plăcea ca în viitor cei cu multă experiență să nu îi trateze de sus pe cei tineri, iar cei din urmă să nu îi considere retarzi pe primii, doar pentru că nu se implică pe Twitch. O femeie care are grijă de ea să nu mai fie ținta atacurilor unor indivizi al căror neuron este permanent dominat de hormon sau al unei alte femei invidioase; un om cu altă orientare sexuală decât a noastră să nu mai fie nevoit să plece din țară pentru a nu se mai simți atacat permanent.
E esențial pentru a ne adapta la viitor să ne dezvoltăm, să învățăm, să ne dezvățăm și să reînvățăm, cum spunea Alvin Toffler. Tehnologia evoluează permanent, dar mintea noastră, ființa noastră au nevoie de ceva mai mult timp. Nu ne schimbăm de la o lună la alta doar pentru că de la HQ a venit un alt set de competențe esențiale și noi trebuie să ne adaptăm din zbor. Că omul se adaptează vremurilor ne-o arată chiar ultimii doi ani. Unii am trecut la lucrul de la distanță, alții, prin natura meseriei, au fost obligați să se expună și să facă să funcționeze lucrurile pentru noi, ceilalți. Ce cred că e nevoie să facă companiile însă este să asigure un grad ceva mai mare de securitate, siguranță, oamenilor. Nu e ok să îi dăm afară pentru că au fost 10 ani în companie. Nu e ok să dăm impresia că firma are nevoie de sânge proaspăt mereu și că oricând îi poate fugi nisipul de sub tălpi angajatului care totuși a fost cu noi o vreme, și-a făcut treaba cum trebuia. Pledez pentru a asigura un nivel de siguranță la job, am avut toți suficientă incertitudine în ultima vreme.
Cine vrea să fie lider în viitor trebuie să fie continuu orientat către învățare, să comunice bine și mult, să îi pese de ceilalți, să se facă respectat de echipă și să își respecte colegii, să fie implicat în societate, să fie un exemplu pentru cei din jur, să aibă capacitatea de a se uita ”de la balcon” la o situație, de a o analiza obiectiv și a lua deciziile cât mai corecte, să aibă conversații oneste cu cei din jur. Această onestitate însă este esențială de ambele părți însă: dacă un manager este deschis cu tine, nu îl trata ca și cum are neuroni lipsă, acest comportament îți pune ție o etichetă proastă.
Jobul este parte din viața noastră. Petrecem acolo mai mult de o treime din ziua noastră. Vom sta la un job la care ne ducem cu plăcere, care ne dă un sens. Vom avea mereu și momente grele, perioade când nu ne înțelegem bine cu cineva, când e nevoie să lucrăm altfel, mai bine, mai mult. Maturitatea însă înseamnă să știm să ne ridicăm deasupra și să vedem dincolo de sincopele inerente. Orice serviciu cere efort, orice realizare în viață vine cu efort. Când am făcut școala, am avut teze, examene, profesori mai buni și alții mai dificili. Am fi vrut ca toată perioada școlii să fie numai despre joacă, distracție, plimbări. Perioada estetică a vieții trece însă și trecem în cea în care e nevoie să devenim responsabili pentru noi și pentru cei din jur, cei care contează. Așteptarea, dacă o mai are cineva, ca la job să fim ținuți în puf, ca la mama acasă, până la 5 ani, este nerealistă.
A lucra pe termen lung de acasă poate fi greu pentru unii oameni. Impactul emoțional pentru cei singuri, pentru unii dintre cei foarte tineri, poate fi negativ, starea lor de bine se poate deteriora.
Poate că ar fi bine să gândim toți diferit, antreprenori, manageri, specialiști, tineri, cei mai în vârstă, din orice departament am fi. Poate că e bine să ne orientăm către ce vrem să creăm, ce fel de lume, fiecare la nivelul său, să colaborăm mai mult, să tragem semnale de alarmă când apar derapaje, să fim mai asertivi, asumați, implicați.
Acest articol este preluat din ediția print a Revistei CARIERE nr. 279
Pentru abonare, click aici
