Pandemia: Ce-am avut şi ce-am pierdut
Şansa pe care ne-a dat-o pandemia a fost de a (ne) reanaliza. De a vedea lucrurile dintr-o altă perspectivă. De a decela punctele forte şi punctele slabe ale societăţii în care trăim. Ale infrastructurii şi sistemului pe care le-am creat încă din secolul al XIX-lea, de la începuturile modernităţii. Şi le-am văzut. Le-am analizat şi le-am comentat pe larg. Ce se putea face pentru a îmbunătăţi sistemul bancar, de exemplu? Mai mult şi mai sigur acces la finanţele personale pe cale digitală. Eliminarea, acolo unde e posibil, a prezenţei fizice, a semnăturii sau ştampilei ca modalitate absolută de identificare. În Japonia, de exemplu, a avut loc chiar un fenomen revoluţionar: eliminarea necesităţii identificării cu ştampilele personale hankō, o tradiţie neatinsă şi nedisputată de decenii, deşi complet demodată şi mai ales nesigură. Dar cu sistemul de sănătate? Ce putem face pentru a-l face mai bun? Mai accesibil? Mai echitabil? Dar cu cel de educaţie?
S-a spus deja în diverse feluri că pandemia a avut darul de a revela tarele unor sisteme învechite, unele chiar anacronice. A adus cu ea posibilitatea reală a muncii la distanţă, a educaţiei pe cale digitală, a consultului medical simplu prin intermediul video conferinţei. Şi lista poate continua. Vreme de aproape doi ani, a părut că vom vedea nişte schimbări radicale, că ne vom îndrepta, în fine, către altceva. Către o societate în care e posibil să fii angajat, dar să lucrezi de la distanţă, având astfel şi o viaţă de familie împlinită, unde e posibil să mergi la facultate fără să fii nevoit să te duci neapărat în campus. Din păcate, lucrurile nu au stat chiar aşa.
De îndată ce ni s-a părut că e cazul (sau ne-am grăbit) să declamăm victorioşi că am „învins” virusul (suntem deja în valul şase?, şapte? al pandemiei), au început să dispară şi micile victorii pe care le dobândisem în timpul pandemiei. Autorităţile din România au forţat universităţile să îşi redeschidă porţile cu orice preţ, în timp ce universităţile din Statele Unite sau din Australia au sărit să le deschidă de bunăvoie, tremurând de frica veniturilor reduse din cauza învăţământului la distanţă. Liderii şi patronii marilor corporaţii, marii multimiliardari ai lumii, s-au grăbit fie să schimbe regulile muncii la distanţă reducând salariile angajaţilor care aleg să nu se întoarcă la birou, adăugându-le costuri personale precum telefoanele mobile sau internetul, ori pur şi simplu acuzându-i, cum a făcut deunăzi Elon Musk, că, de fapt, nu lucrează deloc când sunt angajaţi la distanţă.
Aşadar, încet-încet lăsăm în urmă lecţiile învăţate în timpul pandemiei şi (puţinele) beneficii pe care le-am fi putut avea de pe urma unei tragedii de proporţii globale. Ne grăbim să ne „întoarcem” la vremurile „bune” de dinainte. Dar la ce ne întoarcem, de fapt? La acelaşi capitalism fără cap şi coadă în care majoritatea angajaţilor sunt trataţi josnic şi plătiţi mizerabil. În care se găsesc la bunul cherem al patronilor sau al unor şefi ajunşi de multe ori pe poziţii fără niciun fel de merit profesional. La acelaşi sistem de educaţie în care numai unii au acces la şcoli de elită, pe când alţii, cei fără posibilităţi materiale, trebuie să se mulţumească cu ce îşi permit, şcoli şi universităţi cu profesori plătiţi prost şi lipsite de laboratoare şi materiale educaţionale, perpetuând astfel o societate inegală. La acelaşi sistem medical în care dacă nu primează corupţia şi lipsa de profesionalism, au acces tot numai cei cu „dare de mână”. La un sistem care, în general, nu face decât să pedepsească şi să sufoce performanţa adevărată pentru a le face loc celor cu proptele şi bani. Cum, necum, pandemia a dat o şansă multora dintre cei care nu ar fi avut şanse altfel. Desigur că nu a dat şanse tuturor, dar continuarea unora dintre practicile pe care le descoperisem a fi bune de-a lungul celor optsprezece luni de pandemie ne-ar fi dat o şansă, poate, spre altceva. Spre ceva mai bun. Spre „viitor”. Acum nu mai e cazul. Revenim, cu arme şi bagaje, la societatea de consum prostesc şi neîngrădit, la poluare, la înrobire corporată şi la perpetuarea inechităţilor de dinainte. Ba mai mult, suntem în plin război în Europa.
Aşadar, iată că vorbim acum numai despre ce-am avut înainte de pandemie. Şi vorbim din ce în ce mai puţin despre tot ceea ce am fi putut să avem după ea şi am pierdut. Probabil că irevocabil. Poate că unele practici vor continua. Poate că vom avea mai multe şcoli cu cursuri virtuale şi digitale. Poate că, pe ici, pe colo, se vor mai ivi vizionari în mediul corporat care vor revizui învăţămintele trase în 2020 2021. Dar acel momentum pe care l-am avut în toamna lui 2021 şi până în primăvara lui 2022 este pierdut. În loc să învăţăm din criza prin care am trecut ca specie, am preferat să ne întoarcem, tăcuţi şi cu capetele plecate, la ce ştiam deja că nu funcţionează: o societate creată pentru puţini şi nu pentru toţi.
Acest articol este preluat din ediția print a Revistei CARIERE nr. 279
Pentru abonare, click aici
