Pedepse și comportamente
Într-una din simulările pe care le folosesc în seminariile cu studenții de la cursul de Leadership de la EMBA, participanții sunt puși în situația unui antrenor sportiv care preia o echipă aflată în dificultate cu misiunea de a o redresa. În exercițiu le sunt descrise politici sau practici de conducere a echipei, pe care noul antrenor ar putea să le adopte, și li se cere să decidă care li se par potrivite și care nu. Între ele există una care sună cam așa (citez din memorie): “anunță că antrenamentele sunt obligatorii și introdu amenzi pentru cei care întârzie”.
Întrebarea este dacă a aborda această practică e o idee bună sau nu.
Voi ce ziceți? V-ați făcut o părere?
Dacă ați considerat că e o idee bună atunci sunteți în asentimentul celor mai mulți dintre participanții la acest exercițiu, chiar și atunci când ei tocmai au absolvit cursul de Leadership. Pare că e unul dintre conceptele cele mai greu de integrat. Pentru că, cel puțin după părerea mea dar și a autorului exercițiului, un fost antrenor sportiv, fost antrenor al echipei de rugby All Blacks a Noii Zeelande, ideea nu e deloc una bună. Dacă părerea noastră vă surprinde, iată două argumente în favoarea ei.
Primul e ceva mai filozofic. Există un caz celebru în istoria psihologiei cu un studiu făcut cu un număr de grădinițe din Israel în care se întâmpla adeseori ca unii părinți să vină prea târziu să-și ia copiii, ceea ce presupunea ca măcar unul dintre profesori să stea peste program să-i aștepte. După rugăminți repetate, care nu au rezolvat mare lucru, o jumătate din grădinițele studiate au introdus amenzi pentru întârzieri mai mari de 10 minute. Spre surprinderea tuturor, numărul întârzierilor nu numai că nu a scăzut, ci chiar a crescut. Pentru că subiectul s-a mutat din spațiul moral (nu mai întârziați, pentru că e nedrept pentru cei pe care-i puneți să vă aștepte) în spațiul tranzacțional (nu întârziați, pentru că o să vă coste bani). În acest din urmă cadru, subiectul a devenit de fapt un serviciu plătit, dimensiunea lui morală s-a estompat și a devenit strict o relație cost-beneficiu.
Desigur, în cazul antrenorului nostru sportiv s-ar putea argumenta (și mulți o fac) că, și așa stând lucrurile, e o problemă doar despre natura sau cuantumul amenzii. Fie o faci pecuniar așa de scumpă încât atleții să nu și-o permită, fie o încadrezi în altceva decât bani, ceva echitabil și universal neplăcut (de pildă trei ture de stadion, sau o sută de flotări). În acest caz, puterea ei de descurajare crește și probabil că își va produce efectul. E probabil adevărat, dar sunteți siguri că vreți asta?
Hai să decodăm un pic situația. Dacă eu aș fi cel care întârzie la antrenament, ce mi-ați spune? De ce să vin la timp? Cel mai pertinent argument (și cel pe care ar fi bine să-l dați) e că e un sport de echipă, ne antrenăm împreună, ca echipă, întârzierea mea pune în pericol efortul și reușita tuturor. Dacă sunt loial echipei și atașat efortului comun, probabil voi înțelege asta și comportamentul meu va fi corectat, fără să fie nevoie de o pedeapsă. Dar dacă nu înțeleg și continuu? Concluzia firească e că nu am “cumpărat” argumentul, că pentru mine echipa e mai puțin importantă decât indivizii, că mă consider suficient de bun ca să nu am nevoie să mă antrenez cu ceilalți. Pe scurt, că nu trag pentru echipă, ci pentru mine. Acum introduceți o amendă și, ca să o evit, voi veni la antrenament. Dar mi-ați schimbat cu asta atitudinea față de echipă? Voi fi mai atașat ei, mai puțin atașat sau la fel? Ce ziceți?
Eu pun pariu că voi fi mai puțin atașat. Pentru că acum voi avea și resentimente contra voastră ca antrenor dar și a colegilor în numele cărora sunt eu pedepsit. Iar ele se vor vedea atunci când antrenorul nu e prezent, se vor vedea acolo unde contează cel mai tare, anume pe teren. Și ce veți face atunci? Îmi dați amendă pentru că nu dau pase? Sau pentru că nu alerg suficient? Îmi dați KPI de pase și de metri alergați? Cum faceți?
În fapt, ce trebuie să faceți e să-mi schimbați atitudinea, nu comportamentul, pe ăla mi-l schimb singur, dacă-mi schimb convingerile. Comportamentul e o consecință de rang întâi, e cea la vedere, ceea ce vreau să corectez. Atitudinea e o consecință de rang doi, e cauza profundă a comportamentului meu, e ceea ce trebuie schimbat pentru a atinge consecința de rang întâi. Comportamentul e efectul, atitudinea e cauza. Din păcate, managementul petrece enorm de mult timp și energie pentru a reduce și controla efecte și foarte puțin pentru a înțelege și remedia cauze. Consecința acestui fel de a conduce e ca un joc de “whack-a-mole”, ăla cu cârtițe care ies dintr-un platou și cărora trebuie să le dai cu un ciocan în cap, pe care le găsiți prin mall-uri. Fie-mea era îndrăgostită de astea când era mică. Problemele apar și reapar pentru că nimeni nu acționează asupra cauzelor, ci doar asupra efectelor. Toți dau cu entuziasm ciocane în cap cârtițelor, se întrec în care le prinde mai repede și le lovește mai tare, dar mai nimeni nu scoate blestematul de aparat din priză. Veți găsi abordarea asta la tot pasul prin sistemele de management cu care operează companiile. Am să scriu odată un articol și despre ea.
Dar ceea ce vreau să susțin acum e că pedepsele arareori își ating scopurile, pe de o parte, pentru că ele corectează de regulă efecte nu cauze, dar, mai ales, pentru că ele scot conversația din domeniul moral, unde îi este locul, și o mută în domeniul tranzacțional. Odată ajunsă acolo, ea devine un joc de-a șoarecele și pisica, un joc între opreliști, pedepse, un joc între riscul de a fi prins și capacitatea de a ocoli sistemele de apărare ale adversarului. O conversație adultă despre bine și rău se transformă într-o relație parentală între un părinte dominator și un copil poznaș. Nu e așa că o recunoașteți prin companiile și chiar familiile voastre?
Cu ceva ani în urmă, fata mea (care este și a fost o persoană înțeleaptă și aplecată spre studiu) a făcut o boacănă la școală. De menționat că era o școală din Franța rurală. Profesoara (care nu avea chiar toate țiglele pe casă) a scris în caietul de corespondență cu familia că i-a cerut să scrie un text în caiet de 100 de ori drept pedeapsă și i-a cerut să vină cu această observație semnată de părinți. Eu am scris în caiet că sunt împotriva pedepselor și că i-am interzis copilei să facă tema dată drept pedeapsă, iar dacă profesoara are ceva de zis, să-mi zică mie.
Fata s-a dus la școală cu caietul și toți copiii au întrebat-o, curioși, ce i-au făcut părinții când au aflat de poznă. Drept răspuns, ea le-a arătat caietul de corespondență și colegii au rămas paf. Pentru că nu le venea să creadă că părinții ei nu au pedepsit-o niciodată. Cu ocazia asta mi-am dat seama și eu că felul meu de a mă comporta cu copiii mei nu e neapărat răspândit, până atunci am crezut că e normal. Dar asta mi-a și întărit credința că poți obține rezultate mult mai bune în relația cu ceilalți dacă înlocuiești pedepsele cu o înțelegere comună asupra binelui.
În fond, după cum scriam într-un articol trecut, primul rol al unui lider e să fie apărătorul binelui comun. Asta poate presupune și excluderea unor oameni care nu sunt aliniați la el, dar binele comun nu poate fi construit prin pedepse, pentru că ele nu schimbă atitudini, ci doar, uneori, comportamente.
Acest articol este preluat din ediția print a Revistei CARIERE nr. 281
Pentru abonare, click aici
