Valoarea unui om este dată de primul lucru care-l scoate din sărite
Ne plac discursurile care devin virale, despre cât de important este să ne simţim bine în pielea noastră, cum să nu ne lăsăm influenţaţi de criticile altora ori despre cât de minunat este să îmbrăţişăm diversitatea. Le apreciem (unii nu din convingere, ci pentru că e la modă) şi avem un sentiment înălţator despre cât de unici şi frumoşi suntem şi tot ce contează este să fim acceptaţi.
Este minunat şi adevărat! Dar de ce nu arătăm toţi această frumuseţe? Şi ce facem mai departe? Cum ne modelează aceste gânduri măreţe comunicarea cu ceilalţi care văd lucrurile altfel decât noi? Câţi aplică frumuseţea acestor idei în viaţa lor de zi cu zi?
Foarte puţini!
Aşa cum foarte puţini spun politicos şi argumentat în spaţiul public ce gândesc. Brusc, uită să fie buni, înţelegători, generoşi, exact ca a doua zi după Crăciun, când îmbrăca iar haina intoleranţei, în care se simt foarte confortabil.
Ei sunt cei care nu ar avea curaj să spună cuiva în faţă ce gândesc, dar se simt zei în spatele unei false identităţi pe care şi-au creat-o în social media. Pentru că internetul le-a dat o voce şi, din spatele identităţii artificiale, cred că pot spune orice, oricând, oricum, oricui. Au o voce, dar nu au chip. Şi, cum chipul e cea mai bună formă de interacţiune socială, pentru că ne dă o identitate, se simt în siguranţă. Nimeni şi nimic nu îi poate atinge. “Care-i problema cu infamia dacă poţi să-ţi păstrezi averea?”, glumea Iuvenal în “Satirele”.
Cred că aşa gândesc şi ei: care-i problema cu infamia dacă nu mă cunoaşte nimeni?
Subiectele din spaţiul public sunt, pentru ei, o sursă de dispute, aproape nimic nu scăpa de denaturare, exagerare iar alte puncte de vedere au ajuns probe eliminatorii în a comunica politicos cu ceilalţi. N-au avut reuşite grozave sau nu se simt bine cu meseria, jobul sau cu viaţa lor şi simt că au o identitate slabă.
Şi, pentru că vor să fie deosebiţi și să iasă din anonimat, vor să facă parte din ceva mai mare decât ei. Însă, pentru că nu au argumente, aleg nu dialogul, ci fac ce se pricep cel mai bine: denigrează. Au talentul de a ataca nu ideea în discuţie, ci persoana, pe care o gratulează cu diverse invective. În esenţă, este un şiretlic, atacă pentru a-şi apăra lipsa de argumente. Însă nu oricum, ci cu aroganţă şi superioritate.
“– A fost îngrozitor! se plânge un amic. A trebuit să-mi schimb de patru ori locul la cinematograf!
– De ce? S-a legat cineva de tine?
– Până la urmă, da….”
Sună familiar?
Comunicarea cu oamenii aroganţi nu este un lucru prea plăcut, pentru că întotdeauna vor încerca să-şi impună punctul de vedere. Prin orice mijloace! Şi, să recunoaştem, e obositor să stai de vorba cu cineva care crede că are întotdeauna dreptate!
Vino în palatul meu!….spuse păianjenul muștei!
Un rol important în această ecuaţie îl are mass-media, care este organizată greşit astăzi, pentru că nu mai are grijă de jurnalismul de calitate. Sursele nu sunt verificate. Faptele sunt presupuneri dubioase. Greşelile nu sunt corectate. Editorilor le pasă mai mult de bârfe şi de lucruri care îi incarcă emoţional pe cititori – pentru că, astfel, aceştia le împărtăsesc şi altora. Editorii uită de adevăr, cât timp există reacţie la ceea ce publică. Iar tot acest joc este aplaudat de o audientă flămândă după informaţii conflictuale. Însă nu poţi să manevrezi murdăria fără să devii lucrul pe care îl atingi!
Iar când unii se apără, spunând că a-ţi spune punctul de vedere într-o manieră ofensatoare înseamnă libertate de exprimare, consider că e o glumă proastă. Adevărat, trăim într-o lume liberă (cât a mai rămas din ea) însă libertatea e ceea ce alegi ce să faci cu ce ţi-au făcut alţii ţie!
Din punctul meu de vedere, în spaţiul public din România nu există un dialog onest despre acceptarea celorlalţi şi despre diversitate de opinii.
Vrem să avem un astfel de dialog? Foarte bine!
Însă, ca să fim capabili să-l purtăm, trebuie, în primul rând, să ne cunoaştem şi să ne acceptăm pe noi înşine. Interesant este că spunem mai multe despre noi decât am vrea, chiar şi atunci când vorbim despre ceilalţi sau după felul în care ne raportăm la o situaţie. Aşadar, depinde de maniera în care comunicăm. Toţi putem avea un punct de vedere însă important este CUM îl spunem şi la fel de important este să ascultăm cu atenţie până la capăt şi să înţelegem ce a vrut să spună celălalt.
Cât priveşte cuvântul magic TOLERANȚĂ …. ce minunat ar fi să apreciem diversitatea! Nici nu e greu! Totul este să avem o atitudine corectă şi obiectivă față de cei ale căror puncte de vedere diferă de ale noastre! Să avem abilitatea de a construi relaţii în pofida diferenţelor de opinii. Să nu ne mai fie teamă de schimbare! Să nu mai suferim de iluzia superioritătii şi să nu ne autoevaluăm abilitătile şi cunoştinţele ca fiind mult mai dezvoltate decât sunt de fapt.
Citeam că ochiul uman poate distinge până la 10 milioane de culori şi nuanţe. Atunci, de ce n-am accepta că sunt alte 10 milioane de păreri diferite de ale noastre? Avem nevoie doar de câteva ingrediente: curiozitate, răbdare, să învăţam să ascultăm şi să avem o minte deschisă, care nu judecă. Dacă dai vina pe celălalt, dacă eşti încuiat şi încrâncenat, vei pune toată responsabilitatea pe umerii partenerului de dialog. Şi e clar că o relaţie n-are cum să funcţioneze aşa!
Sunt câteva reguli simple după care se poartă un dialog civilizat:
• discuţia se rezumă la schimbul de idei;
• argumentele trebuie să fie relevante pentru subiectul abordat;
• nu aduci în discuţie caracterul, temperamentul sau trecutul celuilalt, deoarece acestea nu confirmă validitatea ideilor pe care le susţii;
• etichetarea celuilalt dezvăluie lipsă de argumente.
Cu alte cuvinte, ai dreptate nu pentru că te numeşti X, ai vocea mai puternică, eşti politician, manager sau angajat, ci doar dacă argumentele tale sunt convingătoare şi le comunici politicos.
Cea mai mare nevoie a oamenilor este să ştie cum să se poarte unii cu alţii. Ar trebui să fie ceva natural dar, din păcate, nu este!
Să ştii să comunici presupune să ai anumite valori dar, după cum ştim cu toţii, valorile sunt relative şi este important să încurajăm, să respectăm sau măcar să tolerăm diversitatea. Însă recunosc, când văd ce se întâmplă în spaţiul public, câteodată nu ştiu dacă mai pot tolera această toleranță!
