Leadershipul hibrid, între nevoia de control și nevoia de libertate

Pandemia și războiul din Ucraina scot la suprafață o prefacere, o tranziție a felului de a ne conduce viețile și de a ne lăsa conduși. Însuși cuvântul “hibrid” exprimă același lucru. Leadershipul de rit vechi, bazat pe înfricoșarea subalternilor, controlul prezenței lor fizice la serviciu, “pontaj”, evaluarea performanței în stil școlar, motivarea extrinsecă de tip “bățul și zăhărelul” este azi testat din două direcții majore: pandemia și războiul din Ucraina.

Trecem printr-o tranziție globală a valorilor, a lucrurilor pe care le prețuim. Suntem în anii în care ne punem mai des întrebările: Cum merită să-mi conduc viața?; Cum merit să fiu condus?; Către ce merită să mă las condus?

George Bragadireanu

Este Master Certified Coach și are specializări în coaching transpersonal, existențial, integral, sistemic și evolutiv. Educația sa formală este în economie internațională, completată cu studii de master și postuniversitare în științe politice și comunicare. De asemenea, a lucrat anterior pentru aproape 15 ani în instituții bancare multinaționale. În 2016, a scris și publicat The Leadership Spark: The New Integral Technique To Ignite Your Creative, Innovative And Strategic Leadership.

Frica pierderii controlului în leadership

Aud adesea la liderii români cu care lucrez această temă a nevoii de control, a fricii de a nu pierde realizări, atribuții, imagine, respect sau autoritate. Se exprimă cel mai adesea printr-un soi de anxietate și febrilitate în legătură cu situații care nu se desfășoară cum ar vrea ei. Sau printr-o retorică furioasă și intimidantă la adresa celor care nu le ascultă “ordinele”. Sau printr-un fel de nerăbdare în a-i asculta pe ceilalți.

Conducătorii de acest tip au convingeri puternice: “ești ori în control, ori controlat”, “dacă mă zbat destul de tare voi controla situația și voi face lucrurile să se întâmple cum vreau eu”, “alții au nevoie ca eu să-i conduc ferm”, “le fac o favoare celor pe care îi conduc”, “nimeni nu-mi spune ce să fac”. Au multă energie și iau inițiativă, sunt competitivi, provocatori, adesea impunători prin dinamica lor fizică, iubitori și stimulați de conflict, extroverți, direcți, cu multă voință exprimată verbal care intimidează, văzuți de multe ori drept furioși, judiciativi sau critici de către cei din jur. Generează rezultate temporare extraordinare, mai ales pe timp de criză, dar o fac cu costul lipsei de respect și chiar al dorinței de răzbunare a celor din jur.

Pandemia a scos la iveală toate acestea: șefi care s-au trezit peste noapte distanțați fizic de cei pe care își imaginau că-i controlează și apropiați fizic de cei pe care credeau că-i iubesc, realizând destul de repede că nu pot controla efectiv nimic, nici măcar apropierea de cei iubiți.

Realitatea este că fiecare dintre acești conducători ajunge repede să-și asculte în profunzime frica de a nu fi respins, rănit și lipsit de iubirea semenilor.

Nevoia de control vine din teama de a pierde controlul. Are origini traumatice în viața celor mai mulți dintre noi și solidifică un tip de ego nesănătos atât pentru sine cât și pentru cei din jur. Sub bravado-ul unui șef care vrea să controleze tot ce fac sau cred subordonații lui se ascunde frica de a nu fi controlat chiar el. Cel mai probabil, undeva în istoria vieții personale a unui astfel de om, copilul de atunci a fost forțat să se maturizeze accelerat ca să supraviețuiască unui mediu familial sau societal haotic, dereglementat, în care percepția de sine a fost dinamitată de o “trădare”, o rană emoțională sau o respingere pe care acel copil și-a promis că o va preveni prin control total al realității lui. Nevoia de control apare ca o condiție pusă iubirii de sine: “mă voi iubi doar dacă…”

Nevoia de control și dominație a lui Vladimir Putin este exemplul actual la îndemână, mai ales prin prisma celor ce se știu despre copilăria lui. Războiul din Ucraina este oroarea istorică ce exprimă cel mai bine această diferență de esență a stilului de conducere a oamenilor; pe de o parte Vladimir Putin, de cealaltă parte Volodimir Zelensky, cu prenume asemănătoare dar istorii, prezenturi și viitoruri personale diferite. Bănuiala mea informată este că soldații ruși sunt în marea lor majoritate în război de teama curții marțiale.

Curajul libertății responsabilității

În 2016 am scris o carte despre modele de organizare care fac naturală inovația de business și creativitatea personală. Nu am fost foarte încrezător că în România următorilor ani aveam să creez programe de schimbare organizațională de la ierarhii la holarhii, de la conducere centralizată și ierarhizată la auto-conducere, bazată complet pe autonomie, într-o companie antreprenorială românească din industria transporturilor. Dar înțeleg acum faptul că există și în România oameni cum sunt conducătorii acestei companii, din generații mai tinere, care au mai puține traume și frici în viața lor și vor același lucru și în afacerile pe care le conduc.

Nevoia de libertate vine din curajul de a explora viața plenar. Ne naștem cu această libertate de a ne asuma viața: altfel nu am avea curajul de a ne ridica din patru în două membre și de a păși. Nu am avea curajul de a ne reface viața după un divorț sau după moartea unui copil, nu am avea curajul de a da feedback șefului, de a demisiona, de a refuza prostituția intelectuală a unor ședințe de birou inepte, de a aprecia vorbele sau faptele unui coleg, de a ne duce la Vama Siret cu ajutoare, de a-i spune copilului că de azi vei sta mai mult acasă ca să fii mai aproape de el.

Avem puterea de a empatiza chiar și cu marii criminali de război dacă ne gândim la sufletul lor chinuit. La fel, ne putem da curajul e a ne iubi fără condiții. Avem puterea de a explora ceea ce primim în viața noastră fără judecată, ci doar cu interesul de a transforma totul într-o oportunitate de învățare. Avem puterea de a găsi cel puțin 10% valid în orice spune oricine și pe baza acestor procente să construim împreună cu el ceva bun pentru amândoi. Avem puterea de a ne răspunde la întrebarea “ce sentiment vreau să am față de mine la sfârșitul vieții mele, pentru că așa cum știm până azi, am doar una, are cam 29.000 de zile și au trecut deja vreo 16.000?”

Bănuiala mea informată este că soldații ucraineni sunt în marea lor majoritate în război din curajul de a-și apăra libertatea. Tot o bănuială am că angajații care vor să lucreze de acasă și cei prinși în marele val al demisiilor sunt în marea lor majoritate mânați de curajul de a-și asuma o viață mai aproape de iubirea familiei.

Concluzie

Așa cum ne conducem pe sine îi conducem și pe ceilalți și la fel ne lăsăm conduși. Cele trei diateze din orice limbă a pământului (activă – “eu conduc”, pasivă – “eu sunt condus” și reflexivă “eu mă conduc”) funcționează aliniat și coerent în mintea omului normal, fără neuro- sau psihopatologii grave. Prin urmare, nu poți pretinde că-i conduci pe ceilalți spre autonomie de gândire atâta timp cât ești supus zilnic fricii de a pierde afecțiunea lor. În plus, până nu ajungi să te iubești necondiționat, nu poți primi și nici oferi iubire necondiționată altora.

Ai văzut vreodată câini vagabonzi care au fost traumatizați de oameni haini? Merg pe lângă garduri, mereu vigilenți la oameni, nu se gudură de loc, au ochii triști, nu se apropie de tine și sunt agresivi sau complet submisivi chiar și față de alți câini. Un câine tânăr însă, exprimă în cel mai înalt grad iubirea necondiționată față de stăpânul lui: nu se supără dacă uiți să-i dai de mâncare, te așteaptă credincios, se bucură de prezența ta dacă te joci cu el dar și dacă nu o faci.

Dau acest exemplu ca să pot spune ceva despre leadership. Eu sunt stăpânul câinelui meu: în mintea lui puțină, eu sunt alfa în cadrul “haitei noastre”, iar el este inferior acestui rang. Și cu toate acestea, de la mine primește mâncare, eu îl servesc.

Există acest gen de leadership smerit în România? În care un șef să conducă cu afecțiune și să ofere libertate subalternilor iar aceștia să-l respecte la rândul lor?

Cheia leadershipului bun este în mintea fiecăruia dintre noi și în structurile de muncă și viață în care ne “așezăm”. Facem în fiecare clipă o alegere la bifurcația dintre frica de a pierde controlul și curajul de fi empatici, exploratori, inovativi, strategici cu viața noastră. Chiar în fiecare clipă. Până nu ne controlăm mușchiul atenției la viața noastră mintală, nu vom putea face această alegere în mod conștient, “mindful”, ci, vom fi în continuare, paradoxal, controlați de ea, “se va face singură” în modul în care ne-a “condiționat” încă din copilărie.

Cheia, prin urmare, este să ne controlăm frica de a pierde controlul. Să ne controlăm atenția: vrem anxietatea vigilenței permanente la fricile noastre care ne bântuie subconștientul? Sau vrem să ne relaxăm în atenția la curajul și frumusețea sufletelor noastre care caută pace?

Avem puterea, libertatea și știința de a ne muta atenția acolo unde vrem; pentru că, realmente doar atenția personală ne-o putem controla.

---

Acest articol este preluat din ediția print a Revistei CARIERE nr. 277
Pentru abonare, click aici