Ai curajul să fii simplu?

Dacă în comunism exista un egalitarism al sărăciei, al lipsurilor cu care se confruntau oamenii și un dispreț pentru produsele autohtone – de calitate proastă, lipsite de diversitate, unele refuzate la export –, astăzi tentațiile sunt mari, iar frustrările vechi sunt exploatate inteligent de marketing.

Comparația socială a generat invidie: dacă ai bani, poți avea orice îți dorește inima. Polarizarea socială – bogați și săraci – generează și ea alt tip de frustrări. Contagiunea socială, imitația și mimetismul, dar și lăcomia irațională fac ca oamenii să se îngrămădească la promoții fără a avea nevoie de ceea ce cumpără. Și asta nu numai la noi. Motivul este simpu: ceva este mai ieftin! Am văzut de curând la reducerile pentru materiale de construcții, utilaje și instrumente tehnice – gresie, vopseluri, drujbe, bormașini etc. – oameni care cumpărau fără a avea nevoie de ceea ce cumpărau. Tentațiile sunt mari și pentru că gama de produse este foarte largă. O prea mare diversitate prejudiciază selecția produselor cumpărate. Contaminarea se manifestă, febra se întinde.

Funcționează și ceea ce psihologii numesc filtrul lui Broadbent – inputul senzorial foarte mare nu poate fi perceput decât parțial, căci avem limite – sau efectul cocktail-party. Oare muzica din magazine nu ne face să alegem mai irațional decât am vrea? Globalizarea producției obiectelor de consum, multitudinea ofertei fac să se manifeste ceea ce psihologii numesc sindromul Buridan: incapacitatea de a decide, decizii negândite și dificultăți de discriminare. Manipularea psihologică a consumatorilor este esențială.

Mulți analiști sociali vorbesc despre faptul că oamenii sunt astăzi „greedy and needy” și că lipsa de temperanță, atracția către ostentație – complexele lucrează aici puternic –, exhibiționismul îi transformă în indivizi care nu-și pot gestiona rațional și conștient viața. Operațiile gândirii – analiza, sinteza, comparația, generalizarea, prioritizarea etc. – nu susțin ideea de alegere rațională (rational choice), de cumpătare. Pentru mulți, reușita socială schimbă raportul dintre discreție și indiscreție. Ea trebuie exprimată, făcută transparentă prin vizual: vile, mașini, haine, femei etc. Toate sunt „accesorii” obligatorii ale succesului, ale individului „ajuns”. Unde? În topul ierarhiei.

„Apetitul pentru consum pe care îl manifestă românii are mai multe cauze, iar ele nu sunt autonome. Se asociază, se corelează, se suprapun, se potențează sau devin secundare în cadrul ansamblului lor. Interdependența este ceea ce face ca acest apetit să fie dificil de analizat”, spune Aurora Liiceanu, psiholog.

Dependența de recunoașterea socială

Individualismul nu corelează cu gestionarea colectivă a resurselor noastre. Parcă trăim în materialism sălbatic și nu prea par să apară semne de postmaterialism. Să fie sărăcia din trecut, să fie educația și sistemul de valori? Slow food, slow cities, răbdarea ca opus al grabei și ritmului vieții etc. ajung cu greu la noi și nici în alte părți nu au devenit prea răspândite. Modestia exagerată a giganticului retailer IKEA pare ceva care bate în anomalie, în ceva excentric, la fel cum am putea spune de ceva opus, de sindromul Imelda (Marcos), care avea, se spune, 2.000 de perechi de pantofi. Elena Udrea, nici ea, probabil că nu știa de acest lucru când își expunea mândră cele 100 de perechi de pantofi la televizor.

Micropatologiile legate de achiziții, fără nicio legătură cu patima colecționarilor adevărați, se opun ideii de chibzuință și responsabilitate față de resurse. Expresia „după mine, potopul” anulează orice idee de solidaritate.

Nu cred că sațietatea are o limită la unii oameni. Și, dacă ar ști despre filtrul lui Broadbent, acesta tot n-ar funcționa la cei marcați de cantitate, de posesie – chiar dacă inhibiția de protecție ar funcționa, această inhibiție se poate disocia de plăcerea imediată a posesiei. Alte resorturi intră aici în joc.

Dependența de recunoaștere socială a crescut, oamenii se pot umple în interior cu „neadevăruri” adevărate. Sunt „adicți” la exterior. Dezirabilitatea socială este mai puternică decât analiza de sine și identitatea personală. Cum a spus Bianca Drăgușanu, într-o emisiune, cu mult aplomb: „Sunt un produs mediatic.” Firesc este să te întrebi cine este ea până la urmă. Există sau nu există, este așa, reală sau virtuală? Downshiftingul, din perspectivă psihologică, este ceva care corelează cu un eu reflexiv, înclinat către introversiune onestă și profunzime.

Pentru mulți, reușita socială schimbă raportul dintre discreție și indiscreție. Ea trebuie exprimată, făcută transparentă prin vizual: vile, mașini, haine, femei etc. Toate sunt „accesorii” obligatorii ale succesului, ale individului „ajuns”. Unde? În topul ierarhiei – Aurora Liiceanu.

Downshifteri celebri? Goethe sau Cioran?

Nu cunosc psihologia lui Cioran, dar nu cred că a fost un downshifter, ci mai degrabă cred că era un individ înclinat către traiul boem, cu o gândire precisă și judecăți personale ferme în ceea ce privește ceea ce este important și ceea ce este neimportant. Sigur avea ambiție și țeluri înalte privind propria personalitate, dar nu în lumea plăcerilor lumești mediocre, atât de înșelătoare și mizere. M-a impresionat Goethe, care se întreba: „Aș putea să învăț să fiu fericit?” Se pare că a reușit, pentru că a echilibrat bine fericirea lumească cu cea a minții.

Un cuplu de downshifteri a lăsat imposibila noastră capitală cu avantajele ei și s-a dus la țară, cu dezavantajele ruralului nostru. A fost o experiență de tipul deraierii unui tren, incomodă, plină de imprevizibil, dar fascinantă în provocări, așezându-i aproape de natură, atât de sedativă, cu alte ritualuri și gesturi cotidiene domestice. Singura lor tristețe era singurătatea. Le lipseau conversațiile cu prietenii, aveau parte de o socializare precară, haotică și lipsită de emulația pe care ți-o pot oferi puținii apropiați cu care împărtășești aceleași preferințe, idei, valori.

Oameni în vitrină

Românii educați nu prea au bani. Evident, există români cu bani și care par educați. Dar apare ca uleiul deasupra apei acea poleială a noilor îmbogățiți, care nu se abțin de la extravaganțe. Alegerile simple, prestigiul calității, anularea surplusului fals util reprezintă, până la urmă, ceva care se așază în timp. Sunt concluzii ale unei minți reflexive care înțelege mirajul lumescului șocant și netemperat. Nu în vitrină se trăiește, pentru că devii un manechin.

Ca români, suntem înclinați către extreme – fie către graba păguboasă, asociată intim cu o căință scurtă, fie către lentoarea în care ne rătăcim cu amnezia ei cu tot –, avem spirit al improvizației convertit în virtute, că de-aia ne descurcăm, suntem lipsiți de rigoare și nedisciplinați social și extrem de toleranți la găinării. Veselia tâmpă a reușiților social, mândri de isprăvile lor, îi atrage pe mulți. A fi simplu, a te purta simplu, a nu-ți da importanță… toate acestea par un handicap. Vitrina, odată ce devine scena vieții cuiva, îl smintește pe acel om. Are cineva curajul să fie simplu? Nu, pentru că a fi simplu este rezultanta unor gânduri complicate.

Am văzut la televizor o emisiune de gătit, iar juna româncă gătea, exagerat de binedispusă. Spunea că a pus în ceea ce gătea și lapte de cocos, adăugând că înainte de 1989 nu exista așa ceva la noi. Era o adiere de tristețe în vocea ei, împletită cu o adiere de jenă scuzabilă pentru trecutul nostru. Pot garanta că rețeta ei era un amalgam de ingrediente cât mai îndepărtate de ce avem la noi, cât mai exotice. E o alegere pe care o pun pe seama complexului românilor de țară periferică, un complex care uneori alimentează narcisic excepționalismul românesc. Relația trecut–prezent nu e prea bună la noi. Suntem un popor interesant. Mă întreb cum ar fi gândit această jună, suspect de confortabilă în rolul ei de bucătăreasă, „less is more”, când avem în spate vorbele intraductibile ale lui Caragiale: „Dă-mi ceva mai ceva ca ceva!”