Cum gestionăm sentimentele de vinovăţie? (partea a doua)

Important este să ne întrebăm : (1) ce stă în puterea mea să fac pentru a limita răul provocat de respectivele acţiuni sau non-acţiuni? şi (2) ce aleg eu să fac efectiv în acest sens?

Citiţi partea întâi aici.

1. Responsabilitatea asumată raţional şi realist înseamnă că nu eşti responsabil decât pentru acţiunile tale

Atunci când se pune problema responsabilităţii în raport cu actiunile unei echipe, al cărei leader eşti, ori ale unor persoane cu discernământ limitat (minori, bolnavi psihic) care îţi sunt încredinţate legal, lucrurile nu se schimbă: rămâi responsabil pentru ce faci tu, nu pentru ce fac ceilalţi. Ai făcut tot ce stătea în puterea ta – nu « totul » cum scrie în unele acte normative, scrise parcă intenţionat pentru a ne provoca a priori sentimente de neputinţă şi vinovăţie – ca echipa să-şi realizeze obiectivul ? Nu stă în puterea ta, de exemplu, nici să-l determini pe angajatul X să-şi facă treaba, nici să-i obligi pe alţi membri ai echipei să-i preia sarcinile, dacă el a fost numit în poziţia respectivă şi este susţinut să rămână acolo de patronul însuşi sau de managerul general. Ai făcut tot ce stătea în puterea ta să împiedici un copil să cadă şi să se rănească ? Nu stătea în puterea ta să-l ţii legat ca să nu alerge, nici să elimini toate obstacolele din drumul lui (iar sub aspect educativ e chiar recomandat să-i permiţi să experimenteze el însuşi, progresiv, riscurile vieţii reale).

Ce stă în puterea ta ? Poţi, de exemplu, să-i asculţi activ şi empatic pe subalternii, colegii sau părinţii care îşi « varsă oful » unul împotriva celuilalt. Să-i asculţi pur şi simplu, fără să exprimi vreo judecată sau atitudine părtinitoare şi fără să cauţi tu soluţii : problema este a lor, nu a ta, ei au datoria să o rezolve, nu tu, tot ce stă în puterea ta este să le arăţi că îţi pasă de amândoi şi să le reaminteşti – dacă e cazul – că numai ei au şi datoria şi puterea să găsească soluţiile cele mai bune. Poţi să-i oferi suport colegului, partenerului sau copilului care se confruntă cu o boală gravă, cu o dependenţă oarecare (alcool, drog), ori cu un eşec (la şcoală, în profesie, în căsnicie), încurajându-l, dovedindu-i că eşti şi vei fi lângă el, indiferent ce se întâmplă. Fără a-l certa şi cicăli, spunându-i că « trebuie să » facă una sau alta, însă şi fără a face tu lucruri în locul lui, fără a fi « înţelegător » şi complice, « ajutându-l » astfel să-şi ascundă şi să-şi întărească slăbiciunile. Problema este în primul rând a lui, nu a ta, numai el are şi datoria şi puterea reală să o rezolve cu beneficii pe termen lung, şi e profitabil şi pentru el şi pentru tine să-i (şi să-ţi) reaminteşti acestea.

2. Problema responsabilităţii nu se pune decât dacă aşteptările celuilalt sunt legitime

De multe ori, constaţi că aşteptarea din spatele sentimentului tău de vinovăţie era nelegitimă. Când un superior ierarhic sau un coleg îţi reproşează că nu ai făcut ceva ce nu a fost prevăzut în contractul tău de muncă, în fişa postului tău, ori ceva care contravine legilor sau valorilor etice, nu ai de ce să te simţi responsabil(ă) : aşteptările lui nu sunt legitime ; dacă înţelege aceasta, puteţi continua colaborarea, dacă nu, e mai bine să schimbi locul de muncă. Când un părinte în divorţ îţi reproşează că nu eşti de partea lui, când un altul în vârstă plânge că nu îţi petreci toate weekend-urile şi vacanţele cu el, când unul dintre parteneri îl ameninţă pe celălalt că se sinucide dacă e părăsit, când un elev îl ameninţă în acelaşi fel pe profesorul care nu « îi dă » nota dorită, când un cetăţean rămas fără casă e supărat că guvernul nu îi asigură imediat o alta, cel puţin la acelaşi nivel de confort, nu vorbim despre responsbilitate, ci despre aşteptări nejustificate. Ce stă realmente în puterea ta să faci pentru a răspunde aşteptărilor celuilalt, fără a acţiona tu în locul lui, fără a încălca tu legile în vigoare, ori valori şi norme care îţi definesc identitatea profundă, fără a genera consecinţe nedorite în alte părţi, sub alte aspecte?

3. Responsabilitatea presupune efort raţional constructiv – vinovăţia te menţine la nivelul stărilor emoţionale destructive

Nu e simplu să găseşti soluţiile responsabile şi mai ales să le pui în practică. În termeni de efort intelectual şi acţional, pare mai economic să accepţi că eşti vinovat(ă): cu timpul, îţi alungi în inconştient sau subconştient sentimentul de vinovăţie, ca să poţi trăi cu el, ori îţi asumi o sancţiune, ori transferi vinovăţia asupra altuia… şi gata! Responsabilitatea cere efort de gândire, timp alocat reflecţiei şi alegerilor, iar apoi efort de acţiune practică şi posibile sacrificii personale… Cu certitudine, (şi) aşa se explică de ce sentimentele de vinovăţie sunt mult mai frecvente decât acţiunile responsabile.

Ca fiinţe umane, avem întotdeauna de ales între, pe de o parte, confortul intelectual imediat (= economie de gândire şi acţiune) furnizat de etichete precum « vinovat-nevinovat », confort obţinut adesea cu preţul unui dezechilibru emoţional şi relaţional, şi, pe de altă parte, sănătatea emoţională şi relaţională pe termen lung, obţinută cu preţul unui efort responsabil de gândire şi de acţiune.

Exerciţiu:

• Care este, în această etapă din viaţa dumneavoastră, sentimentul de vinovăţie cel mai apăsător?
• De unde credeţi că vine el ? (Aplicaţi « teoria » din prima parte a articolului.)
• Ce stă efectiv în puterea dumneavoastră să faceţi pentru a evita, limita sau repara consecinţele nedorite ale acţiunilor dumneavoastră, ţinând cont de contextul specific în care acţionaţi? (Cautaţi răspunsuri multiple.)
• Ce alegeţi să faceţi ? (Alegeţi numai după ce aţi cântărit bine răspunsurile multiple : cine ce câştigă şi cine ce pierde în fiecare caz ?)
• Aplicaţi în practică soluţiile alese.
• Cum vă simţiţi după ce le-aţi aplicat ? Ce puteţi spune despre liniştea dumneavoastră interioară, respectul de sine şi încrederea în dumneavoastră?

Citiţi şi “Despre iertare şi încredere în sine” la: http://elisabetastanciulescu.ro/2010/03/despre-iertare-si-incredere-in-sine/

Elisabeta Stanciulescu este sociolog, profesor universitar. In 2008, a ales sa renunte la post si sa lucreze ca expert independent, oferind servicii de sociologie aplicata la managementul vietii si performantei, precum si consultanta pentru cercetare-dezvoltare. Mai multe detalii la: www.elisabetastanciulescu.ro