Despre cum am scapat dintr-o CRIZA DE NERVI

Pe 11 si 12 decembrie 2007, Clubul de Teatru Erudio a prezentat pe scena Teatrului Metropolis spectacolul "Pas de deux – Perechi in pragul unei crize de nervi". Redactorul prezent de nevoie… a consemnat de voie… impresii de la fata locului.

Cand esti pe final de an si te lupti cu niste interlocutori rebeli care nu te cred ca deja lucrezi la urmatorul numar de revista ce va aparea hat! la anul, nu esti in cea mai buna dispozitie pentru teatru. Cand langa tine sta amenintator un teanc urias de felicitari ce-si asteapta, lucioase si sclipitoare, textul plin de originalitate, nu-ti prea vine sa te rasfeti cu replici si joc de scena, chiar daca invitatia vine pe cale ierarhica, de sus in jos… Cand ziua de munca se incheie doar dupa ce ultima invitatie la petrecerile corporatiste de Craciun va fi fost onorata, adica dupa 10-11 seara, nu-ti pica prea bine un nou task, fie el si cultural. Daca mai ai si pretentii la o viata de familie, devine si mai complicat sa tii sub control iminenta criza de nervi… Asa s-a scris istoria prezentei mele la una dintre reprezentatiile clubului de teatru Erudio.

Stiam ca absolventii scolii cu acelasi nume (printre care se numara si directorul nostru general – Monica Neumorni) pregatesc ceva pentru jucat pe scena. Ne bucurasem, ca niste angajati iresponsabili ce suntem!…, de absenta de la birou a "sefei", plecata la repetitii. Acum venise scadenta: invitatia.

Ati inteles. N-am luat-o prea in serios. Hai s-o vedem si p-asta!

A fost frumos. Chiar mult mai frumos decat m-am asteptat, adica surprinzator de frumos.

Concret? Doar cateva impresii. Nu voi face o cronica completa. Am simtit foarte prezent, reconfortant ca orice lucru bun si cunoscut, spiritul lui Caragiale. O reteta care nu da gres, chiar si atunci cand e probata de amatori. Doua perechi au mers pe mana lui Nenea Iancu, interpretand scena vitriolului din "D’ale carnavalului" si scena vizitei confuze a lui Rica Venturiano la Veta, din "O noapte furtunoasa". Ritm bun al replicilor si un bun joc de scena sunt cele doua atribute prin care as caracteriza prestatia celor patru actori (Monica Udrescu, Razvan Stoenescu, Monica Neumorni si Dragos Bucurenci), daca m-ar intreba cineva.

Woody Allen e prea cinic pentru gustul meu, asa incat, protagonistii adaptarii dupa "Cu moartea la usa" n-au avut, dupa mine, succesul pe care l-ar fi meritat. Sorry, Gaby… O minunata surpriza a fost Miki Ginju, pe care o stiam drept "sufletul miscarii Erudio", dar nu si o "voce".Calda si convingatoare, fara stridente sau accente nelalocul lor. Am lasat la urma, deloc intamplator, revelatia serii, pe numele ei: Catalin Caia. Sincer, nu stiu pe unde lucreaza omul acesta, prin ce corporatie sau sistem, dar, in opinia mea, ar trebui sa faca repede ceva cu talentul sau. N-am nicio indoiala ca maestrul din umbra al intregului spectacol, Oana Pellea, i-a pus deja diagnosticul si-i cauta acum de leac.

Frumos asadar si inchegat, cu preludiu si final rotunde, ca intr-un joc cu adulti. Daca n-ati inteles pana acum, repet, am descris cateva scene dintr-un teatru de amatori. Actorii au alte meserii si interese. Se joaca doar de placere si stau nesperat de bine pe scena. Iar, personal, am amanat, de dragul a ceea ce am vazut, criza de nervi.

PS. O mentiune speciala pentru paltonul Monicai, ale carui maneci au suportat cele mai multe pupaturi care s-au depus vreodata pe o tesatura de iarna.