Nevoia de spectacol

De la vârsta de trei ani, când copilul se poate mişca pe picioarele lui, acesta manifestă un interes extraordinar şi acordă foarte mare atenţie la tot ce este în jurul său. Un copil este instinctiv curios faţă de tot ce se întâmplă în jur; când devine adult e tot mai greu să îi câştigi atenţia. Marea problemă pentru cei de la catedră, pentru preoţii din amvon, magistraţi, avocaţi, actori şi pentru multe alte categorii profesionale este cum să capteze atenţia auditoriului. Să câştigi atenţia e foarte greu şi, chiar dacă reuşeşti să o faci, poţi să o pierzi la scurt timp. Problema prestaţiei noastre profesionale este aceea de a reuşi să faci din ea un spectacol.

Spectacolul poate parcurge toată scara, de la trivial până la sublim. Problema societăţii noastre este că, în mare măsură, dacă nu sunt de-a dreptul triviale, spectacolele pe care le oferă şcoala şi mass-media sunt de un grad de spectaculozitate modest. Cunoştinţele livrate tinerilor sunt superficiale, de tipul: unde, când şi cum s-a întâmplat ceva. „Află când s-a născut cutare savant, cine a inventat barometrul dar aceste informaţii nu au o semnificaţie cultuală prea ridicată şi nu sunt de natură să producă o satisfacţie deosebită auditorului. Mai târziu se livrează procedee: care-i formula aflării rădăcinii dintr-o ecuaţie de un anumit fel, care-i formula obţinerii unui anumit compus chimic, cum se utilizează un calculator etc. Lucruri utile, dar care nu au o pondere culturală ridicată şi, de aici, şcoala se opreşte."

Şcoala livrează cunoştinţe care nu le stârnesc elevilor şi studenţilor curiozitate, care de cele mai multe ori sunt prezentate într-un limbaj nepotrivit, şi de aceea sunt uneori întâmpinate cu plictiseală. Spectacolul cunoaşterii trebuie să stârnească un interes cât mai mare, să se refere la lucrurile de substanţă şi să ne consolideze capacitatea de a înţelege cum funcţionează ele.

N-ar trebui să ne mulţumim să ştim un lucru, ci să îl şi înţelegem. N-ar trebui să ne mulţumim cu lucruri sigure, certe, ci şi cu cele care deschid o poartă către întrebări care nu-şi au încă răspunsul, care comportă şi opinii nu doar adevăruri de tip da sau nu.

„Cultura contemporană prezintă aspecte substanţiale foarte interesante, cu problematici, cu dileme, care deşi sunt cele mai atrăgătoare, lipsesc din educaţie. Ele au coeficientul de creativitate cel mai ridicat dar nu apar în programele de învăţământ."

Sclavia culturală

Termenul de sclavie culturală a fost împrumutat de profesorul Solomon Marcus din latină, dintr-o vreme în care societatea era împărţită în oameni liberi şi sclavi. Sclavii nu aveau acces la aşa numitele arte liberale, la chestiuni care ţineau de cultură, la anumite discipline care merită să fie „cultivate de dragul lor”. Atunci, prin organizarea socială, sclavii nu aveau acces la cele mai frumoase discipline: gramatica, retorica, logica, ci doar la procedee care reclamau folosirea unor instrumente şi manualitate.

Profesorul Marcus observă că şi astăzi, sub aspect cultural, se repetă situaţia din antichitate. „Pe cele mai înalte culmi ale culturii, în domenii ştiinţifice sau artistice nu mai are acces decât elita. Prin felul în care sunt educaţi şi modelaţi, cei mai mulţi oameni nu ajung niciodată la lucrurile de profunzime şi frumuseţe în artă sau în ştiinţă şi se află în situaţia în care erau sclavii în antichitate faţă de cultura de la acea vreme.”- concluzionează cu amărăciune academicianul.