Viaţă de nomad modern (1) : Brăduţ Florescu

Brăduț Florescu lucra în publicitate când a decis să părăsească România, pentru a trăi în Thailanda, din călătorii, scris și fotografii. Ideea i-a venit când o colegă i-a cerut, într-o zi, un sfat.

„Ioana mi-a spus că ea s-a săturat și că vrea să facă ceva cu viața ei. M-a întrebat ce. I-am răspuns că, dacă aș fi în locul ei și al prietenului ei, m-aș muta o vreme în Thailanda. Amândoi aveau meserii care le permiteau să lucreze de la distanță. Ea era designer, el – programator. După o săptămână, Ioana a revenit la mine în birou și mi-a spus că au decis să-mi urmeze sfatul, cu rugămintea să ne vedem cu toții de două–trei ori ca să îi îndrum. La a doua întâlnire, mi-am dat seama că planul era atât de bun încât mi s-ar fi potrivit și mie. Și le-am spus că plec cu ei”.

Era chiar înainte de criză, când toată lumea intrase în euforia creditelor și a cumpărării de apartamente și case, își amintește Brăduț. „Piața publicității era oricum instabilă, coruptă, în condițiile crizei n-ar fi rezistat decât cei cu relații. Or, noi nu aveam, eram o agenție relativ mică și fără conducte subterane. De altfel, la câțiva ani după aceea, a fost vândută și, practic, a dispărut de pe piață.”

Picătura care a umplut paharul a fost o întâlnire cu un client. „Am participat la câteva licitații, dintre care una pentru un proiect al unei bănci, client de ani de zile. Am muncit zece oameni timp de două săptămâni pentru prezentare. Când am ajuns în sala de conferință, directorul băncii ne-a spus că nu are decât 15 minute pentru noi. Cum puteam să comprim 800 de ore de muncă în 15 minute? Am vrut să ies din încăpere în momentul acela, dar șeful meu m-a rugat să rămân și să prezint cum oi putea. Mi-am înghițit nervii și am început să expun ideile, moment în care directorului de bancă i-a sunat telefonul și a ieșit să vorbească, într-o totală lipsă de respect pentru noi. Aia a fost picătura care a umplut paharul.” Pregătirea pentru plecare a durat un an, timp în care a pus deoparte bonusul pe anul precedent. „Mi-am petrecut anul respectiv obișnuind-o pe mama cu ideea. Asta a fost sarcina cea mai grea,”

Viața mea e munca mea, și munca mea e viața mea

Acum muncește mult mai mult ca în România, câștigă mai puțin, dar e mai mulțumit de viața pe care o duce. Stă acasă șase luni pe an, timp în care citește, scrie, editează fotografiile și filmele făcute pe teren, răspunde cititorilor care au nevoie de sfaturi, gândește și discută proiecte viitoare. Restul de șase luni este plecat, fie prin Asia, fie în „partea cealaltă a lumii”, în funcție de proiecte.

„Muncesc de la 15 ani, când am primit prima mea emisiune la radio, în Urziceni. De atunci am lucrat în posturi de radio și televiziune și în agenții de publicitate. Erau anii aceia de după Revoluție în care toată lumea trăgea tare ca să construiască economia capitalistă de piață. Am muncit zile și nopți, de luni până duminică inclusiv. Uneori nu ajungeam acasă cu zilele. Dar, făcând comparație cu programul meu de acum, pe vremuri leneveam. De șapte ani nu mi-am luat nicio zi de vacanță. Practic, viața mea e munca mea, și munca mea e viața mea. Dar prin muncă nu mai înțeleg o activitate retribuită în folosul unui client sau angajator. Nu, munca mea de azi e parte dintr-o lucrare. O lucrare personală, un ceva ce vreau să las în urmă. Și, în condițiile astea, nu mă mai deranjează să fiu ocupat 16 ore pe zi. Fiecare minut petrecut cu treabă e o micuță piesă adăugată la mozaic.”

Adaptarea la noua viață nu a fost dificilă, pentru că deja cunoștea Asia din nenumăratele vacanțe petrecute în Thailanda, Indonezia, Malaysia, Filipine sau Singapore.

„Totul a mers surprinzător de ușor. Și asta tocmai pentru că nu îmi făcusem cine știe ce planuri. Am intrat într-o lume nouă complet deschis către ce avea să mi se ofere. Și lumea m-a primit cu ceea ce aveam eu să ofer.” Chiar dacă acum câștigă mai puțin decât înainte, simte că trăiește mai bine. Nu pune bani deoparte pentru zile negre, din cauza deprecierii lor, și nici nu se bazează pe vreo pensie viitoare. „Nu am să-mi țin viitorul în bani, ci în devize cu valoare perenă.”

Brăduț s-ar întoarce însă în România dacă ar fi convins că e nevoie de el. „La noi se discută foarte mult despre corupție, dar numai în paradigma materială. Câți bani au furat, primit, solicitat unul sau altul. Există însă un alt soi de corupție, mult mai periculos pe termen lung: nepotismul. La noi se preferă oamenii de încredere, nu oamenii competenți. Se preferă căldiceii mediocri, care nu mișcă în front. Suntem o societate semimilitarizată. Într-o astfel de societate nu e nevoie de talent, de viziune, de imaginație, ci de capete plecate și de respectarea întocmai a unor ordine, fie ele și absurde. Nu cred că sunt singurul român care a plecat din motivul acesta. Când va fi nevoie de mine cu adevărat, pentru a face ceva important și util, voi lua primul avion către casă.”

Acest material a fost publicat în numărul 228 al Revistei CARIERE, din iunie 2016