Marcel Iureş: „Cred că orice viață are în ea ceva simfonic”

Dacă ar fi să invitaţi pe cineva să vadă filmul “Octav”, cum l-aţi convinge, mai ales dacă e un tânar neinteresat de filme româneşti?
Păi, nu prea ai ce-i face unui om care nu are chef de film și, cu atât mai mult, de filmul românesc. Nu poți să îl legi și să-l duci cu forța. Dar, probabil ca s-ar gasi o cale sa-i povestesc, așa, că e vorba despre el, când va fi bătrân. Dacă e curios să vadă cum poate îmbătrâni un om… cred că vine (râde). Asta mai ține și de inteligența fiecăruia.

Dar dacă aţi invita un cetăţean expat care trăieşte în România sau un turist în vizită în România, cum i-aţi descrie filmul ca să îl convingeţi să îl vadă?
Cred că ar trebui să dea si ei un mic examen, expații. Poți să fii pus în aceeași situație fiind în America sau Franța sau în oricare altă țară. Eu m-aș duce să vad un film, asa zis psihologic, să văd cum fac oamenii cu propriile vise, cum se poartă cu propriile înfrângeri, unde își caută ei victoria, ce cred despre sfârșit, dacă regretă sau nu începutul. Depinde de om. Nu știu dacă trebuie convins un om să intre în cinema, ca la tarabă.

„În film mă uit la mine, copil. Mi-amintesc de mine copil.”

Împărtăşiţi-ne stări sufleteşti pe care dvs. le-aţi trăit ca protagonist al acestui film.
Au fost mai multe. În primul rând, mi-a plăcut tare povestea. A fost, și este în continuare, o teamă. Culmea este că, de la o anumită vârstă, curiozitatea și teama se împletesc. A mai fost emoție multă, la prima întâlnire cu un asemenea rol, cu o echipă nouă, cu regizorul Serge Celebidachi. Sunt mult mai multe stări.

Trailerul filmului transmite foarte multă emoţie. Toate minţile luminate ale acestei lumi spun că forţa care mişcă lumea şi hotărăşte destine e emoţia. Ceea ce trasmite fiecare om către ceilalţi la nivel descret, dar foarte profund. Ce v-a transmis dvs acest personaj pe care l-aţi interpretat?
Păi, asta mi-a transmis: emoție. Emoție, curiozitate. Cu toate că e vorba despre o poveste despre inevitabil.

Citeste si:

Cele o mie de fețe ale talentului: Daniel Day-Lewis renunță la cariera de actor

Emoţia copilăriei. De acolo ne hrănim rădăcinile şi aripile, de acolo ne vin şi cele mai grele traume. Supravieţuirea în lumea incertă şi în continuă schimbare depinde de relaţia pe care fiecare om o are cu sine şi pe care o învaţă din copilărie. Iar unul dintre pilonii filmului este această idee. Cum a fost pentru dvs. această reîntoarcere în timp, la nivel personal?
În film sunt martorul propriei mele întoarceri. E o călătorie în imaginație, de fapt, în trecut. Cred că asta și atrage în film, cum călătoreste un om la 84 spre 85 de ani, înapoi. Poate muri oricând, are foarte multe lucruri de cântărit, iar ce îi rămâne e, doar așa, un nisip al amintirilor. Și pleacă cu o emoție. Bună sau rea, nu contează. E o emoție. Sunt foarte multe întrebări care trezesc la fel de multe curiozități și descumpăniri. Ar trebui vorbit despre asta, dar nu e cazul acum. E prea puțin timp.

„De la o anumită vârstă, curiozitatea și teama se împletesc.”

Unul dintre personaje spune “Dacă înlături o amintire, oricât de dureroasă ar fi, îţi vei pierde tot echilibrul.” Este valabil şi pentru dvs.?
Nu. Amintirile nu îți dau niciun fel de echilibru. Îți dau un traseu care nu mai există. Dar echilibrul este acum, e azi, e în fiecare secundă, ține de miracolul vieții.

Sunteţi mentor Ideo Ideis şi invitat deseori să le vorbiţi tinerilor despre evoluţie şi dezvoltare personală. Ce vă face pe dvs un mentor atât de căutat şi apreciat şi care este mesajul pe care îl transmiteţi tinerilor? Cât din discursul dvs de mentor vine din experienţa de artist, cât din cea de părinte, cât din cea de cetăţean cu o acută conştiinţă civică?
Sunt pur și simplu un însoțitor al festivalului Ideo Ideis, de la Alexandria, încă de la inceput, de 11 ani. O mână de copii a început aceasta mică aventură care, iată, că a ajuns mare. A ajuns să dea definiție orasului, e o întâmplare culturală de care nu poți să nu te lovești în acel oraș. An de an, în fiecare lună de august, au năvălit acolo tineri de clasa a X-a, a XI-a, XII a, care sunt extrem de înzestrați, extrem de curioși. Iar mentori sunt, pe de o parte actori, pe de alta Cătălin Ștefănescu și altii. De fapt, e un fel de antrenament care are valoarea unui ghidaj în lumea asta a textelor, a artei, a simbolurilor, a metaforelor. Este extrem de interesant făcut, fenomenul a luat amploare. Dacă ar fi să mă transform așa, în mentor, este foarte greu. Mentoratul ține de o altfel de poziționare, ține și de grijă, și de un program, de o cale. Sunt cumva în afara acestui tipar.

Citeste si:

Românul care a regizat la Hollywood filme cu Kevin Spacey şi Val Kilmer

„Octav e o poveste despre inevitabil.”

“Fiecare eveniment din viaţă e o notă, iar amintirea ei o rezonanţă” – e una dintre replicile din film. Cum s-ar scrie muzica vieţii dvs de până acum? În ce registru, ce gen muzical?
E o metaforă cu mult parfum (râde). Eu nu o simt așa, nu văd asta. Oricum, orice viață cred că are ceva armonic, ceva simfonic. Linia melodică e și ea importantă, dar cred că e mai degrabă în orice fel de rezonanță, în orice fel de armonie și melodie. Nu stiu să zic, de-a dreptul.

Spuneţi despre rolul din film că “este, de departe, cel mai frumos rol pe care l-am primit până acum. M-a cucerit de la prima citire. Acest rol este o provocare actoricească pentru mine, deoarece presupune să interpretez personajul unui copil din perspectiva unui adult.” Cum v-a schimbat acest film perspectiva asupra vieţii?
E foarte mult de vorbit, dar în film mă uit la mine, copil. Mi-amintesc de mine copil. Dar așa cum spuneam, amintirile nu există, sunt doar niste consecințe, ca să zic așa, asupra cărora nu mai poți interveni niciodată. Dar filmul se ocupa și cu asta. Cam toată arta se ocupă cu asta.

Citeste si:

Jon Hamm: Am lucrat ca ospătar în tinereţe şi asta mi-a schimbat viziunea asupra lumii

Articol preluat din numărul 241/octombrie 2017 al Revistei CARIERE. Pentru detalii legate de abonare, click aici.