Aime Wenamio: De la centru de azilanţi la broker în asigurări, în România

Aime este un bărbat de culoare, înalt, carismatic, cu zâmbetul pe buze şi sigur pe el. Vorbeşte foarte bine limba română şi povesteşte că încă din 1997 a supravieţuit trecând prin mai multe joburi până să ajungă broker de asigurări, poziţie pe care o deţine în prezent, într-o firmă de brokeraj dezvoltată împreună cu nişte parteneri români.

Este o poveste de succes a unui imigrant ajuns în România, dar care are un început trist. Înainte de 1997, Aime a terminat Facultatea de Management şi Marketing în Turism în cadrul ASE din Bucureşti. În Congo, fostul Zaire, de unde este originar Aime, a fost licenţiat în Facultatea de Economie Financiară.
Aime provine dintr-o familie importantă. Mama sa a fost femeie de afaceri, iar tatăl, directorul general al poştei şi telecomunicaţiilor congoleze, avea în plan un proiect pentru fiul său. „Familia mea avea 26 de hectare de pământ în Congo şi acolo urma să avem o unitate de agroturism. România avea o reputaţie bună în domeniul turismului şi de aceea am făcut facultatea aici. Urma ca eu să revin acasă şi să mă ocup de acel business de familie”, povesteşte Aime.

Din 1994 Congo a fost afectat de conflicte etnice și de un război civil cauzate de fluxul mare de refugiați cauzat de genocidul din Ruanda. Acestea se stingeau şi apăreau periodic, până când în 1997 a izbugnit un adevărat război civil în Congo între forţele loiale preşedintelui aflat la putere şi cele care îl sprijineau pe fostul preşedinte. Mii de oameni şi-au pierdut viaţa. Organizaţia Naţiunilor Unite s-a stabilit de atunci în Congo pentru a menţine pacea.

Tatăl său a fost ţinta rebelilor pentru că, în opinia lor, toţi cei care au aparţinut unui sistem trebuia să fie omorâţi. Ceea ce s-a şi întâmplat cu părinţii şi sora lui. În acest context, Aime, în vârstă de 29 de ani câţi avea în 1997, a trebuit să fugă din Congo pe un culoar organizat de Armata Franceză şi s-a nimerit ca România să fie destinaţia.

„Când începe un război şi fugi de acasă, nu ştii exact care va fi destinaţia. Aşa a fost şi în cazul meu. Nu aveam la mine decât permisul de conducere pentru că a fost o plecare în grabă. A fost singurul document pe care l-am avut în buzunar”, spune el.

Ajuns în România a intrat în contact cu organizatiile neguvernamentale care se ocupau de solicitanţii de azil, aşa a intrat în asistenţă. „În momentul în care am ajuns în Bucureşti am primit ajutor din partea organizaţiilor, dar nu poţi să depinzi toată viaţa de acest ajutor. Nu mă simt confortabil să primesc astfel de ajutoare”, adaugă Aime.

De la munca la negru la contract de muncă

Pentru o perioadă a locuit la Centrul de acomodare de la Vasile Stolnicu, în cartierul Baicului din Capitală. Acolo un imigrant poate sta nouă luni, cu posibilitatea de a-şi prelungi încă trei luni. Centrul face parte dintr-un program de integrare pentru imigranţi şi refugiaţi. Condiţia este să fii motivat să înveţi limba română şi să-ţi găseşti un job. Aime a locuit un an în centru.

Între timp, a fost lucrător comunitar, apoi a lucrat la centrul de informare din cadrul Organizaţiei Femeilor Refugiate. „Trebuia ca serviciile de îndrumare să fie făcute ca de la refugiat la refugiat. Până ajungeau ei la celelalte organizaţii, era în beneficiul lor să comunice şi să se înţeleagă cu unul din rândul lor. Astfel, înţelegeau mai bine situaţia. Organizam seminarii unde invitam solicitanţii de azil, imigranţii şi refugiaţii pentru ca ei să primească informaţiile de care aveau nevoie, să ştie cui să se adreseze. A fost primul meu job cu contract de muncă. Am lucrat până în august 2004”, îşi aminteşte Aime.

Dar până atunci s-a descurcat cum a putut, a lucrat şi la negru, în construcţii şi a săpat şi şanţuri. Apoi a făcut figuraţie în filme, în Milionari de weekend şi Cold Mountain, care s-a filmat în Romania. A jucat şi în reclame, pentru Israel, pentru Statele Unite – la echipamente sportive – şi pentru Spania – la maioneză.
Ulterior, povesteşte el, participarea în reclame şi în filme a devenit un hobby. Pe atunci locuia în cartierul Militari din Bucureşti împreună cu un student la Politehnică.

În a doua jumătate a lunii septembri, în 2004, Aime a început să lucreze ca inspector de asigurări la Asirom timp de cinci ani. Vestea unui post vacant a primit-o de la o cunoştinţă care era IT-ist în cadrul companiei. A ajuns la interviu şi în două săptămâni a obţinut postul.

Au fost situaţii în care oamenii care veneau să încheie o asigurare să fie uimiţi să vadă un negru. „Da dar eu vreau asigurare”, spuneau ei. „Eu le ziceam: «Da, luaţi loc». Pentru ei era ceva neaşteptat.”
„De obicei, şefii au o anumită viziune, dar ei nu ştiu care este realitatea. La început am fost instruit, dar după o perioadă de şase luni în care m-am acomodat am descoperit că este o poziţie în care trebuie să aduci portofoliu nou de clienţi. Aveam un target pe care daca nu-l făceam eram penalizat. A fost greu, dar îmi plăcea ce făceam”, spune el.

După cinci ani şi-a dat demisia pentru că viziunea societăţii se schimbase, la fel ca şi acţionariatul, iar el avea alte aşteptări. În prezent lucrează într-o firmă de brokeraj împreună cu nişte colegi mai vechi de la Asirom.

Sfaturi pentru străinii care-şi caută loc de muncă

În primul rând, străinii care ajung în România nu trebuie să-şi facă iluzii că România este o ţară dezvoltată precum Franţa sau Belgia. Din experienţa sa, Aime crede că cei care vin să se stabilească în ţară trebuie să fie serioşi şi să aibă voinţă. „Dacă eşti un om de caracter angajatorii te vor aprecia. Este foarte important ca omul să fie credincios. Dacă ţi se dă o sarcină trebuie s-o îndeplineşti. Angajatorul tău va observa că îţi vezi de treabă, iar promovarea va veni. Printre străini, sunt mulţi care vor să înceapă să câştige mulţi bani din prima. Însa trebuie să aibă răbdare. Trebuie să faci lucrurile pas cu pas. E o ţară străină unde tu de fapt ai venit să construieşti”, crede Aime.

Integrarea înseamnă apropiere de comunitate

Aime este o persoană prietenoasă, aşa că i-a fost uşor să se integreze în comunitate şi la un job. El crede că pentru un străin nu mai conteaza statutul pe care îl aveai în ţara natală. Dacă vrei să te integrezi, trebuie să te apropii de populaţia locală, crede el.

Pe când încă era proaspăt venit în Bucureşti, Aime a observat că oamenii îşi fac semnul crucii când trec pe lângă o biserică. „S-a întâmplat ca, într-un astfel de moment, să mă aflu în autobuz, iar oamenii de lânga mine să-şi facă cruce. Mie mi se părea că se uită la mine ca şi cum l-ar fi văzut pe dracu. Recunosc că la început m-a iritat, dar ulterior am înţeles că interpretasem greşit totul”, îşi aminteşte el amuzat.

„Mulţi români se holbează când mă văd pe stradă. Câteodată mă apropii de ei şi îi întreb: Până la vârsta asta nu aţi văzut un negru? Iar ei sunt şocaţi pentru că nu se aşteaptă să vorbesc în română. Eu cred că dacă vrei să vorbeşti cu o persoană trebuie să ai o abordare politicoasă, elegantă. Se găseşte o formulă politicoasă de a intra în contact cu un negru sau străin. Eu nu mai sunt jignit dacă mi se spune negru. Rasa mea n-o mai pot schimba. Unii au şi o atitudine provocatoare”, consideră el.

O altă întâmplare s-a petrecut într-un supermarket. „Acolo, un copil se uita intens la mine. Eu îi făceam cu ochiul pentru că îmi plac copiii. Tatăl lui, care îl însoţea, arată cu degetul şi spunea: «Uite negrul, uite-l!» De parcă era un lucru anormal să vezi un om de culoare. Atunci, m-am apropiat de ei şi i-am salutat. Tatăl era şocat că vorbesc româna. L-am întrebat: «Ce educaţie îi transmiteţi copilului?» El era în continuare şocat. Puteaţi să-i spuneţi că în lumea în care trăim există mai multe rase. Apoi i-am urat o seara frumoasă şi mi-am văzut de cumpărături”, spune el.

„Astfel, îi transmit o valoare educativă copilului. El va întâlni pe strada şi alte persoane de culoare şi va înţelege greşit atitudinea tatălui. Va crede chiar că negrii sunt o rasă inferioasă lui. Dar nu este cazul, căci toţi suntem egal”, conchide Aime.

De acum trece uşor peste răutăţile din jurul lui pe care le consideră minore şi cărora nu le mai acordă de mult prea mare importanţă. Trebuie să fii puternic, crede el. Oricum, cei mai buni prieteni de-ai lui sunt români, sunt oamenii evoluaţi şi nu au prejudecăţi legate de rasă.
Aime a obţinut şi cetăţenia română, iar după atâţia ani de locuit în România se consideră acasă, mai ales că şi fratele său împreună cu familia este de trei ani stabilit în ţară.