Oameni, fapte și valori
Bun de patrimoniu
(V)

De profesie arhitect, preocupat de protecția și promovarea patrimoniului arhitectural, educația pentru patrimoniu, turismul cultural, estetică, stilistică, istoria și teoria arhitecturii, la doar 33 de ani, Alexandru Buzatu poate fi un model pentru tânăra generație. Voluntar sau colaborator în mai multe proiecte ce vizează patrimoniul sau turismul cultural, el este sigur că a ajuns în acest punct pentru că a avut șansa de a fi expus, încă din copilărie, la o serie de valori culturale și de patrimoniu.
Profesional, se consideră unul dintre acei arhitecți mai iubitori de „vechi” (patrimoniu) decât de „nou” (arhitectură contemporană). „Sunt un iubitor de frumos de fapt, și se întâmplă ca patrimoniul să fie un consistent depozitar de frumos. Fac o comparație globală, grosieră, de ansamblu, între frumusețea clădirilor vechi și cea a celor noi, din București, de exemplu. Îmi pare uneori rău să o spun, dar arhitectura nouă rareori mă mișcă din punct de vedere estetic. Dimpotrivă: adesea mă agresează. Repet: vorbesc dintr-o perspectivă globală, generală. Sigur că există clădiri noi pe care le găsesc frumoase, dar am senzația că ele sunt într-o minoritate acută. Nu același lucru îl pot spune însă de despre clădirile vechi, ca de pildă cele din perioada Belle Époque sau interbelică. Acolo, proporția sau balanța dintre frumos și urât îmi pare mai înclinată către frumos”.

Alexandru Buzatu, arhitect, voluntar sau colaborator în mai multe proiecte ce vizează patrimoniul sau turismul cultural

„Educația formală rareori promovează valori de patrimoniu, astfel că, a te naște într-o familie de intelectuali poate reprezenta o șansă”.
Avea doar 6 ani când a văzut pentru prima dată acropola Atenei și a fost șocat! „Țin minte că am «înlemnit» preț de câteva minute în fața «templului cel mare» de pe acropolă. A fost o experiență care m-a marcat profund. Apoi, țin minte că am primit, pe la vârsta de 12 ani, un mare și frumos album de artă, cu poze mari și colorate, care te trecea prin istoria universală a picturii, a sculpturii și a arhitecturii, cu tot cu explicații! Îmi amintesc cum, în timpul celor 3 luni de vacanță de vară, am «devorat» cartea. La final, am ajuns să desenez propriile modele de clădiri, în raport cu ceea ce văzusem și îmi plăcuse acolo. Deci… de aceea sunt în zona aceasta a patrimoniului”.
Așadar, din punctul lui de vedere, dragostea pentru valoare și tradiție, în primul rând se moștenește și apoi se educă: „Desigur, pe calea «moștenirii» poți spune că te naști cu o anumită predispoziție (pe filieră genetică, de la părinți și rude) pentru patrimoniu, pentru frumos. Dar dacă vorbim de educație versus moștenire, în formarea «neuronului» pentru patrimoniu eu aș face o corelare între cele două… Mă refer, aici, la faptul că educația formală (standard, de la școală) rareori promovează valori de patrimoniu, astfel că, situația de a te naște într-o familie de intelectuali poate reprezenta o șansă pentru o educație întru patrimoniu”.

„Pesemne că și patrimoniul poate fi cool… și nu doar pretențios, elitist, scorțos!”

Motivațiile tinerei generații de a se apropia de patrimoniu sunt multiple, apreciază Alexandru Buzatu din experiența Cronicari Digitali, un proiect care se rezumă, de fapt, la „Experții, parte a generației X, povestesc, iar generația Millennials (Y și Z) transportă identitatea culturală în online”.
Fiind o generație foarte ancorată în vizual, generația Millennials, crede Alexandru, este destul de sensibilă la imagini frumoase (pur și simplu), iar patrimoniul poate oferi aceasta cu vârf și îndesat! Din punctul lui de vedere, rareori au tinerii acea răbdare necesară pentru a asista la prezentarea unor povești istorice, dar vizualul de calitate (și spectaculos) are puterea de a-i cuceri destul de repede, astfel că lucrurile stau destul de simplu: ”Tânăra generație trebuie să iacontact cu patrimoniul într-un mod cât mai facil, cât mai vizual, cât mai digerabil, cât mai direct. Mai încolo, ulterior, se poate aprofunda. Deci, aș spune că ancora principală între patrimoniu și tânăra generație este «imaginea de impact». Desigur, unii caută poate și modele în istorie, sau vor să fie mai speciali (făcând «altceva»), dar aceste motivații cred că se situează în plan secund sau terț în raport cu satisfacția de a surprinde cadre foto-video de calitate, «instagramabile», «postabile», cu mare potențial de like-uri”.
Și tot din experiența Cronicari Digitali, Alexandru mai povestește: „Tinerii români călătoresc, au vizitat acropola Atenei sau Colosseum-ul din Roma, dar nu au văzut Mănăstirea Hurezi sau Castelul Sturdza de la Miclăușeni. Prin intermediul proiectului, odată ajunși în fața acestor obiective locale, românești, par a spune: «Mda…deci avem și noi, nu numai ei!». Mă bucur când văd așa ceva…când pot citi aceste lucruri pe chipul unor tineri umblați. Chiar mă declar bucuros a fi întâlnit câțiva tineri care, fără a ști prea multe în materie de istorie, arhitectură sau estetică, devin repede foarte interesați de astfel de subiecte. La văzul unor obiective wow: încep să pună întrebări, le lucesc ochii de uimire și de plăcere estetică, fac poze din x unghiuri, pun filtre, și le urcă pe Instagram, cot la cot cu fotografii de la mare sau de la volan, sau din club…Pesemne că și patrimoniul poate fi cool…și nu doar pretențios, elitist, scorțos!”.

„Romania înțelege ce pierde, dar rareori și reușește în a salva, a proteja, a conserva, a restaura în condiții de calitate”

Ca și Sandra Ecobescu, și Alexandru crede că, pe măsură ce românii călătoresc mai mult în țările civilizate și văd acolo cum valorile de patrimoniu sunt puse în valoare, aducând beneficii pentru comunitate, acasă vor fi din ce în ce mai înclinați către punerea în valoare a patrimoniului național, local, românesc. Ce poate face concret fiecare, e simplu, consideră Alexandru. Cetățenii se pot opune, prin proteste și sesizări, unor demolări de valori arhitecturale urbane, de pildă. Similar, tot niște simpli cetățeni pot alege ca, în următorul week-end, timpul liber (cu familia, cu prietenii) să fie dedicat vizitării unor castele mai puțin cunoscute ale României, în loc de „o ieșire la mall”. „Cu cât mai mulți vizitatori la aceste castele, cu atât mai multe venituri pentru ele, iar notorietatea crește! Acestea ar fi niște direcții simple. Lucrurile sunt însă mult mai complexe. Dacă România va înțelege, în cel de-al 13-lea ceas, ce pierde prin ruinarea și distrugerea patrimoniului? Eu cred că deseori înțelege, dar rareori și reușește în a salva, a proteja, a conserva, a restaura în condiții de calitate”.

Superlative personale

Evident, din toate călătoriile sale, fără să aibă nici cea mai mică intenție de a realiza un top, are o listă scurtă de „superlative personale”, iar aceasta ar cuprinde: Castelul Sturdza din Miclăușeni (jud. Iași), Castelul Pleșia din Obârșia de Câmp (jud. Mehedinți), Castelul Ghica din Doftana (jud. Bacău), palatul Marincu din Calafat (jud. Dolj), Castelul Teleki din Ocna Mureș (jud. Mureș), Castelul Teleki din Gornești (jud. Mureș), Castelul Bánffy din Bonțida (jud. Cluj), sau Castelul Bethlen din Criș (jud. Mureș). Cât despre cea mai frumoasă poveste de succes, îi vin în minte mai multe, precum: Vila Golescu din Câmpulung Muscel (jud. Argeș), Cetatea Fortificată din Cincșor (jud. Brașov) sau Castelul Kálnoky din Micloșoara (jud. Covasna). Cum de în unele cazuri poveștile au un final fericit, iar în altele – prea multe -, lucrurile se derulează cu o lentoare distrugătoare? „Dintre principalele cauze ale eșecului, aș putea numi presiunea timpului limitat (pentru realizarea unor chestiuni), rigiditatea unor oameni (de care mă lovesc frecvent), sau lipsa de deschidere a altora pentru un dialog sincer și direct. Aș zice că lucrul cu autoritățile și cu proprietarii privați este destul de greu, chiar anevoios. O comunicare bună și eficientă nu cred că este un lucru ușor de obținut. Oamenii sunt diferiți, uneori foarte diferiți, astfel că un numitor comun nu este un deziderat prea ușor de atins”. Tot din experiență apreciază că avantajele pentru comunitate ce decurg din exploatarea patrimoniului și resurselor locale sunt mai bine conștientizate cu cât vorbim despre o comunitate mai bine educată, mai „citită” și mai „umblată”. La noi în țară, deschiderea mai amplă – către lumea civilizată – se resimte în zona Transilvaniei. „Eu aș avea, de exemplu, de menționat comunitățile din Cincșor (jud. Brașov), din Viscri (jud. Brașov), din Roșia Montană (jud. Alba), din Bonțida (jud. Cluj) sau din Gornești (jud. Mureș). Este vorba despre comunități care, întrun fel sau altul, au început să graviteze în jurul unui obiectiv de patrimoniu sau a mai multor obiective de patrimoniu care, deși adesea private, pot atrage numeroase activități în jurul lor, care să fie în ultimăinstanță benefice și pentru comunitate (nu doar pentru proprietari). Exemplul cel mai la îndemână este poate Viscri. Bănuiesc că știți cum mulți localnici au ajuns să își închirieze casele sau să ofere experiențe culinare tradiționale în acea zonă, în trena unei biserici fortificate bine exploatate din punct de vedere turistic. Aceste activități aduc bunăstare în comunitate. Desigur, există și prințul Charles!”. În concluzie, a cui este, practic, responsabilitatea de a construi sau de a reclădi conștiința publică față de valorile naționale? Cred că toți, cu toții, împreună! Familie, școală, stat, lideri de opinie: toți poartă o parte din responsabilitate, crede arhitectul Buzatu, dar și noi, ca indivizi, purtăm o parte importantă din responsabilitatea pentru ceea ce devenim. ”Discernământul personal, acea doză de autodidact, preocuparea pentru formare continuă și pentru rafinare – toate acestea contează, chiar foarte mult, aș spune. Mi se pare ușor «prețios» să te aștepți de la «forțele externe» (stat, școală etc.) să te formeze. Desigur, este mai greu fără o educație de calitate, fără o familie de calitate, fără repere valorice, fără busole culturale, dar…fiecare individ este liber, și se poate autoeduca, căutând de unul singur, uneori, lucrurile care îl interesează”.

Articol preluat din numărul 262, noiembrie 2019, al Revistei CARIERE. Pentru detalii legate de abonare, click aici.