Arta – expresia supremă a spiritului

Născut la Londra, din părinţi italieni, Antonio Pappano, în vârstă de 53 de ani, este directorul muzical al Royal Opera House Covent Garden şi al orchestrei Academiei Naţionale Santa Cecilia din Roma, două ansambluri cu tradiţie în lumea muzicală. Opera londoneză pe care o cunoaşte din interior de cel puţin zece ani este o instituţie care adună crema talentelor – orchestra şi corul, personalul administrativ, cei care fac planificarea spectacolelor şi cei care se ocupă de casting şi managementul artiştilor – toţi sunt oameni foarte dedicaţi. Într-o astfel de organizaţie, e de la sine înţeles că muzica e omniprezentă şi că fascinaţia pe care o exercită este principalul factor de seducţie care îi atrage pe oameni să lucreze aici.

Puterea muzicii este atât de mare încât satisfacţia profesională în primul rând din asta provine. Insatisfacţii, Antonio Pappano nu prea are. Şi-ar dori însă ca prin prezenţa sa să contribuie mai mult la obţinerea fondurilor, să-i facă pe oameni să se simtă ca într-o familie, să le asigure participarea la evenimente care să ajute la educaţia lor, din care să înţeleagă rostul operei şi ce presupune ea.

Chiar dacă nu este el cel responsabil de managementul financiar al Royal Opera House, „în ultimul timp se vorbeşte tot mai mult despre tăierile de buget şi businessul s-a schimbat în sensul în care trebuie să faci tot mai multe ca să obţii nişte bani”. Regretă că în şcoli nu este acordată destulă atenţie muzicii, despre care spune că „are puterea reală de a-ţi deschide mintea către alte dimensiuni” şi aplaudă iniţiative precum cea a fundaţiei El Sistema din Venezuela, care promovează un model educaţional prin care, pentru a le oferi o şansă în viaţă, copiii proveniţi din familii defavorizate sunt încurajaţi de mici să studieze un instrument.

O astfel de schemă educaţională a debutat în 2008 şi la Stirling în Scoţia, una dintre cele mai sărace regiuni din Regatul Unit, unde doar patru copii dintr-o sută au acces la studii superioare, iar Pappano susţine că mai sunt câteva exemple de acest fel în lume. El însuşi, oricând are ocazia, în interviuri şi în apariţiile sale publice, în întâlnirile cu politicienii, vorbeşte despre muzică pe înţelesul tuturor, ba chiar a fost protagonistul unui serial la BBC care făcea o incursiune în istoria Operei italiene.

De altfel, Tony Hall, fostul său coleg, directorul executiv de la Covent Garden, este de anul acesta directorul general al BBC şi la rândul lui, acesta promovează artele cât poate de mult.

Cum reuşeşte dirijorul Pappano să armonizeze personalităţile diferite ale instrumentiştilor din orchestră pentru a-i face să sune ca un întreg? Secretul constă „într-o combinaţie între încrederea în forţa muzicii, cunoaşterea partiturii, charismă, comunicare, persuasiune, rezultate, un simţ al răspunderii faţă de muzica aleasă şi faţă de public. Nu doar în turnee, ci tot timpul.”

Maestrul spune că e nevoie „de putere de convingere, de stăpânirea tehnicii interpretative pentru ca instrumentiştii să înţeleagă ce şi-a dorit compozitorul, dar sigur că personalitatea dirijorului are rolul său.” Personalitatea sa va fi influenţată în egală măsură de cele ale membrilor orchestrei, iar mix-ul rezultat va fi, cu siguranţă altul, dacă în faţa sa se află orchestra Filarmonicii din Viena, orchestra Royal Opera House sau Santa Cecilia.

Preţuieşte foarte mult legătura pe care o are cu cele două familii ale sale, orchestrele Royal Opera House şi Santa Cecilia, şi i se pare ceva deosebit să relaţioneze cu „două organizaţii în care se înţelege bine cu oamenii, care au succes, o energie extraordinară şi dorinţa de a performa bine”. Ar fi cea mai bună recompensă dacă ceva din toate acestea i s-ar datora şi lui.

În calitatea sa de director muzical, Pappano este responsabil şi de alegerea repertoriului operei de la Covent Garden. Are, ca orice lider al unei instituţii şi atribuţii manageriale şi administrative care nu reprezintă neapărat partea cea mai incitantă a vieţii sale profesionale, dar e un rol care îi cere să fie bine organizat, să facă cele mai bune alegeri de repertoriu, să ia cele mai bune decizii despre ce vor face în viitor, şi atunci devine important să fie implicat. Dacă nu s-ar preocupa, ar însemna să trăiască viaţa altcuiva. Or, el vrea să trăiască potrivit alegerilor sale şi acestea să fie puse în slujba companiei pe care o reprezintă, despre care spune că îşi doreşte să fie o companie vitală.

Marea muzică acoperă depărtările

Pappano îşi aminteşte cu drag de anii săi de formare şi de mentorul său din perioada în care locuia în SUA – profesoara Norma Verrilli, din Fairfield Connecticut, de la care a luat lecţii private timp de 12 ani şi cu care păstrează legătura şi astăzi. „E o figură importantă în viaţa mea. Împreună am descoperit mai multe genuri muzicale, nu doar pianul, de la Bach la Monteverdi şi Gesualdo, toţii compozitorii englezi – pe Dowland şi compozitorii contemporani, de la ea am învăţat să descifrez o partitură şi cum să fiu un bun muzician.” Despre pianistul israeliano-argentinian, Daniel Barenboim al cărui asistent-dirijor a fost timp de şase ani la Beirut – celălalt mentor al său –, spune că este o „personalitate extraordinară, un talent şi un gânditor”. De altfel, cei doi au proiecte muzicale comune şi se bucură în continuare unul de prietenia celuilalt, consolidată în timp.

Ubi bene, ibi patria

Pappano se consideră îmbogăţit de faptul de a fi fost purtat în cariera sa dintr-o parte în alta a lumii, din SUA în Anglia, şi de a-l fi însoţit pe Daniel Barenboim pretutindeni, de la Beirut în Israel sau la Paris etc. – acestea au fost experienţe importante în formarea sa ca muzician.

De altfel, la Bucureşti a ajuns venind din Franţa, de la Festivalul de la Salzburg, unde orchestra Santa Cecilia a interpretat „Recviemul de război” al compozitorului englez Benjamin Britten de la a cărui naştere se sărbătoresc 100 de ani. Festivalul de la Salzburg a fost un eveniment important pentru el, pentru cor şi membrii orchestrei, iar lucrarea a fost înregistrată pe disc. Pappano, orchestra şi corul Santa Cecilia vor deschide stagiunea de toamnă la Roma tot cu o lucrare de Britten – Peter Grimes, apoi vor urma turneele. Admite că poemul simfonic „Vox Marris”, pe care l-a interpretat pe scena Festivalului Enescu, este o lucrare dificil de înţeles, „foarte densă, sugestivă, descriptivă şi cu o mare încărcătură psihologică”. Cu Enescu, Ravel şi Dvořák în prima seară şi cu „Recviemul” de Verdi în altă seară, maestrul Antonio Pappano şi ansamblul pe care îl conduce au reuşit să cucerească publicul român prin profunzimea execuţiei. Toţi cei prezenţi au plecat mai uşori şi mai inspiraţi după această întâlnire cu arta, pe care Pappano însuşi o numeşte „expresia supremă a spiritului uman”.

Articol preluat din Revista Cariere de septembrie. Pentru detalii legate de abonare, click aici