Britanicul care îi determină pe români să-și ajute semenii
John McKellar s-a născut la Perth, o localitate din Scoția, la nord de Edinburg, căreia regina Elisabeta a II-a i-a redat în 2012, cu ocazia Jubileului de diamant, titlul de oraș. El și surorile sale au fost încurajați de mici să facă exact ce își doresc. Când a terminat liceul, John nu voia să meargă la facultate, așa că nici părinții nu l-au forțat. Visul său era să devină actor. Avea 16 ani când a intrat într-o școală de actorie. Se și vedea pe scenă, interpretând. Era tot ce își dorea.
Timp de trei ani, s-a pregătit și a încercat să intre la una dintre școlile prestigioase de actorie din Londra, până când, cu greu, a fost admis. Din nefericire, era atât de scump, încât nu-și permitea să-și plătească studiile. A căutat să obțină o bursă, n-a reușit, așa că visul său a început să se clatine. Lucra într-o librărie, ca să-și asigure existența și n-avea nicio idee ce va face mai departe. Era prin 1998 când părinții săi au aflat că la biserică se pregătea un convoi cu ajutoare pentru România și l-au întrebat dacă vrea să meargă și el. Nu prea voia. Știa ce se întâmplase la Revoluția din decembrie, fiindcă văzuse imaginile la televizor, dar nimic mai mult. Ai lui i-au spus că ar putea să participe ca voluntar și că asta nu-l va costa nimic, așa că s-a hotărât să se ducă.
A ajuns la Marghita, un oraș aflat la 56 de km de Oradea, într-o casă de copii. Era, de fapt, un internat pentru tinerii de vârsta liceului, majoritatea abandonați de părinți. Condițiile erau îngrozitoare, nici măcar apa nu curgea. Le-au dus haine și mâncare. Au stat acolo două săptămâni, timp în care au colaborat cu asistenții sociali suedezi ai fundației FCE, înființată de Lars și Barbro Gustavsson. John n-avea de unde să știe, dar acesta a fost începutul carierei sale în domeniul carității care avea să-i aducă, 15 ani mai târziu, Medalia Imperiului Britanic (British Empire Medal), ca semn de recunoaștere din partea Reginei Elisabeta pentru munca sa.
Întâlnirea cu tinerii defavorizați din Marghita a lăsat o impresie atât de puternică asupra lui, încât John s-a hotărât să se întoarcă. Pastorul i-a spus că îl poate retrimite ca voluntar pentru șase luni. În martie 1999, a zburat singur până la Budapesta, apoi a luat trenul spre Marghita. I-a învățat pe copii engleză, i-a consiliat, s-a ocupat de ei, în așa fel încât aceştia să se simtă apreciați și un pic mai pregătiți pentru societate. La finalul celor șase luni și-a promis că va încerca să facă ceva pentru ei.
S-a mutat la Glasgow, și-a luat un job la banca RBS și cu prima ocazie, în vară, și-a adunat prietenii și s-a întors în România. S-au dus să vadă cum se desfășoară un alt proiect în cadrul Centrului Daniel de la Florești, în apropiere de Cluj. Centrul se ocupa de integrarea socioprofesională, formarea şi educarea tinerilor care proveneau din medii defavorizate, din instituţiile de protecţie a copilului sau din familii dezorganizate. Aceștia trăiseră în condiții similare celor întâlnite la Marghita și nimeni nu se interesase de soarta lor, iar singura lor perspectivă ar fi fost să ajungă pe stradă. Una dintre asistentele sociale pe care o cunoscuse la Marghita şi care lucrase cu adolescenții din diferite școli din Zalău, Câmpia Turzii și Alba-Iulia l-a convins să vină în Centrul din Florești. Timp de trei ani, străinii de la Blythswood Care din Marea Britanie i-au învățat pe puștii care nu știau nici să se spele sau să-și lege șireturile să muncească și le-au format aptitudini sociale, care să-i ajute să se descurce în viață. În calitate de coordonator de proiect, John s-a implicat și el în strângerea de fonduri și a încercat să promoveze activitatea programului.
La întoarcerea în Scoția avea 24 de ani. A decis că e timpul să-și aleagă o facultate, așa că s-a înscris la Universitatea din Dundee, unde din anul al doilea a început să studieze politică externă, cu specializare pe țările est-europene și Rusia. După timpul petrecut la noi în țară, devenise interesat de aspirația României de a adera la Uniunea Europeană, așa că în ultimii ani de școală s-a concentrat pe politici europene. Și teza sa de licență a avut legătură cu integrarea României și eforturile de aderare la UE.
În tot acest timp, John n-a uitat de proiectele sale de caritate. S-a dus prin licee și le-a povestit copiilor despre situația centrului de la Cluj. A reușit să strângă 15.000 de lire, pentru ca echipa de voluntari britanici, tineri între 15 și 17 ani, și echipamentele să ajungă în România. Proiectul presupunea construirea unui solar în care să crească legume pentru deservirea casei de copii. Pe John l-a bucurat însă că tinerii au avut șansa să interacționeze, să aibă activități comune și să se conecteze, chiar dacă nu vorbeau aceeași limbă. Deşi o mare parte din munca sa de caritate s-a desfășurat la Chișinău, ca manager de ţară la „Hospice Angelus” în Republica Moldova, John n-a rupt niciodată legătura cu Centrul Daniel. Chiar peste o săptămână se va reîntoarce acolo, pentru că mama socială, pe care a cunoscut-o pe când el însuși avea numai 22 de ani, se retrage și dă o petrecere de pensionare.
În 2010, pe când se afla la București, directorul organizației caritabile „Hospice of Hope” din Marea Britanie, organizaţia-mamă a „Hospice Angelus” Moldova, i-a propus postul de manager de ţară, care presupunea organizarea campaniilor şi evenimentelor de colectare de fonduri. Deși nu știa deloc la ce să se aștepte când a acceptat să se mute la Chișinău, John nu doar că și-a petrecut trei ani acolo, dar în timpul mandatului său „Hospice Angelus” a devenit extrem de vizibil, iar volumul donaţiilor primite a crescut de opt ori.
Dar inima lui e în România și aici s-a întors în 2014, după ce în 2013 a urmat cursurile unui institut de Fundraising. Și-a înființat propria organizație nonprofit – Bridging the Gap – prin care speră să poată împărtăși cu alte ONG-uri cunoștințele dobândite și experiența practică pe care le-a acumulat. El spune că problema cea mai mare pe care a sesizat-o în strângerea de fonduri la noi în țară este că românii consideră că asociațiile și fundațiile nu au o activitate destul de transparentă și, prin urmare, nu au încredere că banii lor ajung la cine are nevoie de ei. John speră ca fundațiile să poată conlucra, pentru a schimba această mentalitate. Știe că sunt o mulțime de ONG-uri mici care, deși au o viziune foarte bună, nu reușesc să adune fonduri, nu se pricep la planificare strategică sau la mangementul de proiect. Misiunea lui este să încerce să reprezinte aceste organizații mici, astfel încât ele să-și atingă scopul și să convingă nu doar companiile mari, ci și pe cele mici și mijlocii, conduse de antreprenori, să contribuie cu donații și voluntari. Pentru a-i convinge și pe antreprenorii locali să doneze, e nevoie ca proiectele fundațiilor să fie sustenabile, și activitatea lor să fie transparentă.
John vrea să ajungă să vadă aceste ONG-uri crescând, vrea să vadă că businessul susține comunitatea, e convins că România are un potențial uriaș de dezvoltare, mai ales că în prezent țara noastră are economia cu cea mai mare creștere din Europa. Aceste lucruri îi dau speranța că există un viitor pentru organizațiile nonprofit. Motivaţia sa depinde foarte mult de dorinţa românilor de a-şi ajuta semenii. „Este imposibil să întreprinzi acţiuni de caritate sau specifice unui ONG dacă membrii comunității locale nu sunt dispuși şi dornici să se implice şi să sprijine ceea ce se întâmplă în jur. Din câte am văzut, sunt foarte multe persoane în Bucureşti şi în România cărora le pasă în ce direcție se îndreaptă ţara şi vor să investească în viitorul ei.” Când vede că tot mai mulţi indivizi şi mai ales companii alocă bani, muncă şi timp în proiecte sociale, se simte și el încurajat. „De exemplu, aproape 1,5 milioane de oameni fac acest lucru prin campania de 2%, ceea ce este extraordinar. Pe de altă parte, numărul lor reprezintă 25% din populaţia eligibilă, astfel că ONG-urile mai au multe de făcut pentru a obţine sprijin.”
Sensul vieţii este să oferi ceva înapoi şi John speră ca „Bridging The Gap” să îi îndemne și pe alţii să facă asta.
Unul dintre citatele sale preferate îi aparține lui David Mitchell: „Viaţa mea nu reprezintă decât o picătură dintr-un ocean nemăginit. Însă ce altceva este un ocean, dacă nu o multitudine de picături?”. Dacă vom reuşi să încurajăm măcar o parte dintre oameni să contribuie în folosul comunităţii – spune John –, atunci vom mări „oceanul”.
Prin „Bridging The Gap” el vrea ca oceanul să crească, să devină mai întins, mai adânc.
Articol preluat din Revista Cariere de iulie. Pentru detalii legate de abonare, click aici